O poveste despre înlănţuiri magice, dintr-o zi cu vreme rea

Astazi se implineste un an de cand acelasi vesnic tramvai 41, pe care il iau zilnic, a hotarat sa mearga mult mai departe, intr-un fel nebanuit. Este o poveste scurta despre legaturi inlantuite de fapte aparent haotice, fara inceput si continut, fara nicun semn distinctiv clar previzibil.

Faptul ca am avut atunci aparatul de fotografiat la mine a fost un prim factor decisiv. Nu il iau mereu cu mine, mai ales ca in acea zi chiar nu aveam nimic special de facut, vreun loc anume de vazut, vreo viziune anume. L-am avut pur si simplu.

Un alt factor decisiv a fost starea pe care am avut-o cand am coborat initial din autubuzul 300. Incepuse lapovita. Era prima data cand zapada isi facea simtita prezenta, cand frigul capata volum. M-am uitat la oamenii care traversau in contra-lumina farurilor masinilor, fulgii jucandu-se printre siluete. “Interesant, dar e urat, e frig, mai bine merg mai departe la tramvai, nu are rost sa scot aparatul”, mi-am spus. Si am luat tramvaiul. O statie am de mers. Uitandu-ma pe geam, m-am gandit ca e totusi prima ninsoare, ar trebui macar sa documentez intamplarea cu aceasta prima zapada. Macar pentru arhiva personala, dar eventual sa postez in albumul on-line cu Bucurestiul.

Am coborat din tramvai. Am stat pe peron, am privit, m-am ivartit incoace si incolo. Trebuia sa marchez totusi momentul, chiar daca nu prea imi venea neaparat, chiar daca nu aveam un subiect clar. Erau niste fulgi in aer si cam atat. Un factor decisiv este ascultarea instinctului, chiar daca nu-l intelegi absolut deloc. Si am scos aparatul. Am tras cateva cadre. Nu simteam ca ajung undeva. Am tras si am tras, cautand. Am invatat apoi ca degeaba ai instinct, ai aparat, esti eventual unde trebuie daca nu ajungi sa afli Cadrul. Acel cadru unic, in care totul concureaza pentru o armonizare a haosului aparent, atunci cand pana si fulgii de zapada se misca exact cum trebuie. Fotografia inseamna si cautare, pana la aflare, inseamna sansa. Degeaba faci poze daca nu ajungi sa afli acel cadru care sa contina in el altceva, mai voloros decat toate celelalte. Daca ma opream la acele cadre anonime, daca nu mai faceam click in situatia care a condus la cadrul unic?

Apoi am plecat acasa. Am descarcat pozele, le-am privit. Greu de ales una anume, era o dezordine totala, fulgii se topeau pe obiectiv, a trebuit sa il sterg de cateva ori ca sa pot vedea ceva. Greu de lucrat in acele conditii neprielnice. Confortul propriu a trecut pe negandite intr-un plan secund, conta sa aflu ceva, nu sa-mi fie comod ce fac.

Apoi a venit ideea de a ma inscrie la concursul Sony. Iar eram pe fuga, iar am aflat tarziu. Hai sa aleg poze. E foarte complicat ca dintr-o infinitate de variante, sa alegi una. Si acea una sa conteze intr-un fel in care altele nu reusesc sa o faca. Nu ai cum sa stii dinainte. Asadar, degeaba ai poze exceptionale, daca nu stii pe care sa le alegi, in ce scop, pentru ce context.

Am revenit la imaginile cu prima zapada, din statie. Am ales una. Nu stiu de ce pe aceea, nu stiu de ce si in cel fel am ajuns la ea. Am inscris-o la concurs. Am in calculator, si asta e valabil pentru toti fotografii, alte sute de imagini potential castigatoare. Doar ca ele nu-si vor primi poate sansa niciodata.

Ultimul pas urma sa aduca cu el surpriza totala. Degeaba alegi poza care trebuie, daca ea nu va evolua intr-un context favorabil. Asta se intampla cu toate imaginile exceptionale si care nu castiga niciodata nimic. Astea sunt regulile competitiei.

Fiecare pas a deschis un altul, fiecare pas trecut a facut sa infloreasca acel “nimic” aparent in care initial nu stiam daca sa iau cu mine aparatul sau nu. Si l-am luat. Daca sa scot aparatul sau nu. Si l-am scos. Ce poze sa fac? Cum le fac, unde ma opresc? Si am facut. Imi e frig si urat, mai stau? Inca putin, mai e ceva. E bine asa sau trebuie altfel? Gata, am terminat? Am obtinut ceva notabil? Ce poza sa aleg? De ce pe aceea? Cine o va vedea si ce parere va avea? Ce va deveni ea? De ce fac toate astea? Care e firul conducator invizibil?

La imaginea unica, acel cadru care conteaza, putem ajunge doar daca reusim sa conectam pasii care pot conduce spre acei alti pasi care pot conduce mai departe. Orice inconsistenta in acest lant rupe o posibila relatie de cauzalitate spectaculoasa, complet necunoscuta insa dinainte.   

Ascultati-va cu atentie, sensibil. Faceti fotografie pana simtiti ca nu mai e nimic altceva de facut. Mai intrebati-va o data daca e gata. Alegeti cu atentie. Simtiti filonul care poate conduce spre un context pozitiv in care imaginea se poate transforma in fluture, indiferent de vremea de afara sau de aparenta lipsa de inspiratie de moment. Pana si tramvaiul 41 poate avea statia terminus la Londra, daca ii aratam drumul.

  Se intampla acum un an. S-a facut chiar si o emisiune tv cu o reconstituire de la locul faptei. Astazi nu a mai nins, e doar frig si innorat de 3 saptamani.         

Povestile iernii

             Iarna aceasta a inceput tumultuos, atat afara cat si pe dinlauntru, de la prima ninsoare si pana la primul sarut. 
             Ar fi trebuit sa fie o vacanta linistita.

             Va prezint aici o suma de ganduri, imagini si linkuri consistente, foarte recente.

        Iarna in Bucuresti. Ne asteptam sa ne surprinda, mereu. Un alt paradox tipic, adaugat peste atatea altele. Si iat-o, in toata splendoarea ei. Ca pieton, nu ai mai iesi din casa. Ca sofer, nici atat. Iata insa ca fotograful afla in venirea tumultoasa a iernii urbane un pretext numai bun de a deveni explorator printre nameti.  Cand toata lumea sta in casa, cineva trebuie sa vada ce se mai intampla pe afara.

O galerie de imagini pe care am alcatuit-o la Mediafax Zoom prezinta pe larg intamplarile primei zapezi serioase.

Ar fi bine insa sa priviti si o galerie cu Bucurestiul zilnic, tot la Mediafax. 

Si un text interesant despre fotografie si emotie.

Nebunia a inceput aici. Cand iarna devine virala, dragostea invinge :) Apoi a fost si un interviu simpatic :)

Am aflat zilele acestea un alt Bucuresti. Cel de sub zapezi e bine multumit, cu caniculele si traficul lui zilnic. Cel de peste zapezi e linistit, te lasa sa te asculti, marea alba curata totul, si praf si sentimente. Navighezi prin ninsoare si descoperi o alta realitate cotidiana care aduce cu ea o noua stare. Cei cativa oameni pe care ii intalnesti iti devin natural interlocutori. Desi vremea e critica spre portocaliu, conform codului anuntat la televizor, cei cativa oameni intalniti pe strada au ceva din familiaritatea si naturaletea unui om de la munte pentru care zapada e un mediu natural de actiune. Un spirit pozitiv de comuniune pluteste peste albul viscolit, troienit. Masinile sunt captive, oamenii din case, la fel. 

 Imaginea aceasta a adus cu sine o surpriza placuta. A urmat apoi un alt interviu, mai larg, filmat, pe teme fotografice si care zic eu ca poate fi interesant de urmarit. 

Iarna aceasta, cei de afara, cei care se aventureaza sau cei care ies pur si simplu sa dea zapada sunt parca plamaditi altfel, sunt oamenii de care imi e dor sa-i intalnesc in fiecare zi in oras, cu fiecare pas atunci cand merg pe strada. Atunci cand caut si caut neobosit privirea celor pe langa care trec si care tintesc obligatoriu in jos, captivi in telefoane destepte sau ipoduri. Acei oameni care se simt atat de singuri printre oameni, intr-un oras plin cu straini care merg fara directie. Acum in sfarsit e altfel. Ne intalnim si vorbim, dau politicos binete si aflu o poveste. Schimbam un gand bun si mergem mai departe, printre nameti. 

Am parcurs centrul Bucurestiului in ture foto multiple, cautand sa descopar, sa descarc o senzatie acuta de nevoie de explorare. Imaginile prezinta secvente de pe bd. Mihalache, Piata Victoriei, Magheru, Ateneu, Cismigiu, Centrul Vechi, calea Victoriei, cursul Dambovitei, Piata Unirii, zona Armeneasca.  Bucurestiul pe care il strabat la pas in fiecare zi isi arata astazi o noua infatisare. Nu-mi e dor niciodata de iarna dar imi e dor de starea pe care o aduce si care transforma orasul si oamenii, in aceasta perioada. Din fericire am aflat ceea ce cautam, realizand peste 3500 de imagini realizate cateodata fara sa mai vad prin vizor, fara sa-mi mai simt degetele dar cu caldura in zambet si in spirit.

Zapada a adus o experienta emotionala neasteptata. Frig? Alunecus? Zapada in pantofi? Ud de 5 ore? Si ce daca? Senzatiile fizice raman undeva ca un ecou stins in fata minunii albe.

 Recapitulez aici linkurile :

http://zoom.mediafax.ro/nature/zile-de-iarna-in-bucuresti-11987761

http://zoom.mediafax.ro/travel/puzzle-bucurestean-11035909

http://iqool.ro/despre-fotografie-si-suflet-interviu-cu-vlad-eftenie/

http://adevarul.ro/tech/internet/vlad-eftenie-nominalizat-sony-world-photography--8_52f3768bc7b855ff561f1dff/index.html

http://www.igloo.ro/articole/48-de-pasi-cu-vlad-eftenie/

http://adevarul.ro/tech/gadget/vlad-eftenie-fotografie1_52f0ca97c7b855ff56102cef/index.html

http://www.gandul.info/magazin/cine-este-vlad-eftenie-romanul-ajuns-in-finala-concursului-fotografic-sony-world-photography-12022380

http://ro.stiri.yahoo.com/%C3%AEndr%C4%83gosti%C5%A3ii-pe-magheru-fotografia-care-primit-peste-6-204827716.html 

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Timp+liber/Stiri/Indragostitii+de+pe+Magheru+Fotografia+care+a+primit+peste+6+500 

 

bonus track: povestea de la blanarie :)

http://www.colturidebucuresti.net/vlad-eftenie-la-blanarie