marți, 20 iunie 2017

Interviu 1x.com Marius Cinteza cu Vlad Eftenie

Acest interviu a fost realizat de Marius Cinteza si publicat in limba engleza pe reputatul site de fotografie 1x.com.
Redam aici versiunea originala, in limba romana, pentru o cat mai buna intelegere a ideilor poetice si a interviului, in ansamblu. 



M.C. Pentru inceput, te-as ruga, Vlad, sa ne spui ceva despre omul din spatele aparatului de fotografiat, hobby-urile tale, despre proiectele in care esti implicat.

V.E. Salutare! In spatele camerei, cu aparatul in mana adica, ma transform, devin orice imi propun sa fiu. Chiar si invizibil. Sunt avid sa privesc oamenii din oras pe langa care trec. Fara camera, e o alta poveste. Sunt timid si introvertit, cand nu fac fotografie sau nu vorbesc oamenilor despre fotografie. Tacut si gandind prea mult, cautand sensuri, explorand si minunandu-ma de lumea inconjuratare. Sunt atras de comunicare, de psihologie si dezvoltare personala. Ma intereseaza emotia gesturilor si mecanica relatiilor interumane si mai ales ce se ascunde dincolo de ceea ce vedem, descoperirea acestor mistere ale vietii de zi cu zi. Imi place mult sa povestesc, sa cunosc oameni, sa explorez, sa ma plimb mult pe jos, ca pieton, sa ascult muzica buna. Imi plac orasele si strazile lor.  Am sansa sa lucrez cu studenti, la UAUIM, si sa-mi exprim intreg entuziasmul de a indruma si de a ilumina misterele prezentei omului in lume, cu ei. Sunt activ in social media si am doua conturi la care tin mult si care se dezvolta frumos, pe Instagram si Facebook. Scriu articole despre fotografia urbana/de strada, acum realizez o rubrica la radioul public despre modul in care privim orasul, tin workshopuri si prelegeri despre fotografia de strada/urbana si pregatesc o carte despre modul in care vad eu gestul de a fotografia, folosind ca ingrediente spatiul, timpul si emotia, in cautarea a ceea ce numesc prin “moment de gratie”.


M.C. Care este experienta care ti-a marcat cel mai mult viziunea fotografica sau modul de a fotografia, pana acum?

V.E. Intreaga viata de pana la descoperirea fotografiei, de acum vreo 15 ani. Experientele prin care am trecut, muzica pe care am ascultat-o, filmele pe care le-am vazut, facultatea pe care am urmat-o, dorurile si dilemele. Totul a devenit congruent in momentul in care fotografia a decis sa imi faca un semn discret, dar decisiv. Simteam ca nu cunosc nimic despre lumea in care traiesc si aveam nevoie de un instrument. De atunci am devenit pregatit pentru ea, iar ea mi-a deschis o cale extraordinara. M-am descoperit pe mine insumi si lumea in care traiesc. Continui sa o fac si sa ma minunez in fiecare zi, a devenit un mod de viata, cu atat mai mult cu cat pot povesti si celorlalti ce aflu, spre a le fi de folos si lor.


M.C. Practici in mod preponderent fotografia street&urban, pe langa alte genuri fotografice. Ce te-a atras la acestea? 

V.E. Nu am inceput cu fotografia de strada. Nici nu stiam curentul si nici nu banuiam ca il pot practica. La inceput imi pozam pisica, concertele la care mergeam, peisajele excursiilor prin tara si strainatate. Totul cu un mic aparat digital (Olympus c300 si apoi c5050) care m-a dezinhibat si cu care am trecut de bariera celor 36 de cadre numarate si dramuite ale filmului. Am inceput sa experimentez, iar asta a durat vreo 2-3 ani. Nu aveam un stil anume, pozam orice, dar incercam sa vad altfel, sa percep mai adanc, sa privesc dincolo de aparente. Pana cand intr-o zi am simtit ca am epuizat tot ce stiam sa fac cu aparatul digital si am simtit sa trec pe film. Era o perioada in care fotografi isi vindeau aparatele pe film pentru a lua unele digitale, asa ca am reusit sa achizitionez tehnica profesionala cu un pret foarte bun. De la Canon AE1, la Canon T90 si apoi la Nikon F5, cu obiective wide si tele, luminoase, m-am aruncat pur si simplu in neantul vietii cotidiene si am inceput sa pozez pur instinctiv, inchizand orice gand si lasand intuitia si reactiile sa ma conduca. Ce am descoperit a fost fabulos. Din acel moment am stiut ce voi face mai departe. Asa mi-am dat seama ca am fost ales de fotografia de strada sa merg pe filonul clasic al momentuui decisiv, care presupune capacitatea de armonizare cu intregul si de a sesiza punctul microscopic optim al acestei stari efemere. Si sa fiu acolo, declansand. A aparut magia si constientizarea unei noi lumi senzoriale si emotionale. Cautand, am aflat.  


M.C. Esti arhitect, dar si cadru didactic la Universitatea de Arhitectura "Ion Mincu" din Bucuresti. Cum se intersecteaza arhitectura cu fotografia, complementar, si cum ti-au slefuit aceste activitati viziunea fotografica?
V.E. De la aceasta intrebare am pornit si eu cand am decis ca singurul mod in care pot concilia profesia de arhitect si pasiunea pentru fotografia de strada/urbana este sa fiu eu insumi si sa creez o fuziune, un produs unic. Asa am nascut tema studiului doctoral, realizand o premiera in cercetarea academica si sintetizand, in folosul gestului arhitectural, inrteaga experienta castigata prin fotografie. Fotografia ca instrument de studiu in arhitectura, mizand deopotriva pe o latura rationala dar incluzand, cu egala pondere, latura emotionala, practic ignorata in studiul stiintific de specialitate. Astfel s-a nascut cursul pe care il sustin la UAUIM si intregul fond teoretic, argumentat, al workshopurilor si prelegerilor pe teme fotografice. Am iesit din zona de studiu empiric, experimental, intrand in cea de argumentare metodica, sistematica. Am conturat teoretic mult mai clar instrumentul fotografic, orientat cu predilectie spre zona practica.

Fotografia te ajuta sa cunosti lumea mai profund si natura fiintei umane. Pentru un arhitect, sunt cerinte absolut normale, cu efecte subtile in gestul sau profesional. Dincolo de atractia spre compozitie, relatia luminii cu plinurile si golurile, texturi, suprafete, cadre sculptural-cinematice, arhitectura e pentru oameni, despre oameni, in cele din urma.


M.C. Ai castigat in 2014 sectiunea "Low light" a prestigiosului concurs de fotografie Sony World Photo Awards. Ce a insemnat pentru tine si cum te-a influentat?

V.E. Acest premiu m-a bucurat, dar el este rezultatul complet fericit si plin de hazard al unei decizii subiective a unor oameni, intr-un context, timp si loc date. Eu am ales intuitiv o poza din alte sute de mii, ei au avut de ales dintre alte sute de mii, si iata ca la sfarsit ne-am intalnit intr-un punct unic Moment decisiv. Premiul nu m-a schimbat in nicun fel pe mine, cat perceptia celorlati despre mine. Cand capeti o recunoastere din strainatate, asta iti valideaza in sfarsit gestul in fata semenilor. Pana atunci erai tu si pasiunea ta, acum esti luat si in serios, in sfarsit. Eu continui sa fac ceea ce imi place sa fac, fotografic.


M.C. Stiu ca tu calatoresti mult, dar ai si o relatie speciala cu orasul tau natal, Bucurestiul. Cum se compara acesta, din punctul de vedere al oportunitatilor fotografice, cu alte orase? Cum abordezi fotografic un oras pe care il vizitezi pentru prima data?   

V.E. Am inceput sa fac fotografie de strada la Paris. Eram in excursie, faceam poze. Departe, in orase straine. Dupa ce am vazut ce minuni am descoperit fotografiind, mi-am propus sa incerc si la Bucuresti. Poate reusesc sa aflu ceva ce nu stiam. Dar pentru asta a trebuit sa ma transform in turist al propriului oras. Obisnuim sa credem ca lucrurile valoaroase se afla departe. De aceea plecam departe si le cautam departe. Nu ne gandim niciodata cat de bogata e lumea pe care o locuim zilnic, fiind cumva amagiti de rutina cotidiana care pare ca ascunde totul, ca il transforma in banal. O simpla schimbare de perspectiva transforma totul. Fotografiez Bucurestiul aproape in fiecare zi de peste 10 ani, a devenit terapia mea zilnica prin care incerc sa tin rutina departe, sa pot ramane mereu mirabil in fata lucurilor care asteapta sa fie descoperite si care se afla deja acolo. Trebuie doar privite. Bucuresti e acasa, mereu e ceva bun de pozat. Toamna e colorata, iarna schimba complet peisajul, primavara aduce tonuri vii.
Intr-un oras nou ma las complet condus de stare, de emotie, de lumina. Tehnic si compozitional urmez cam aceleasi rutine care imi definesc stilul. Caut lumina, caut cadre simple, subiecte care pot isca impact vizual. Caut sa fiu relevant in ceea ce arat, sa caut esenta. E bine cand am timp, imi place sa revin si sa aprofundez. Mereu poate aparea un nou strat de explorat. Privesc oamenii, cladirile, spatiile urbane, in cautarea momentelor exceptionale. Construiesc stari emotionale. 


M.C. Din punctul tau de vedere, ce este mai important atunci cand faci fotografie street&urban? Starea, povestea sau momentul?

V.E. Cred ca povestea contine secvente, punctele culminante pot deveni decisive, prin declansarea care confirma sau nu momentul. Ca sa vezi o povesti, trebuie sa vezi dincolo de aparente, sa iti poti imagina, sa te lasi inspirat, Asta tine de stare, iar starea evolueaza, se transforma permanent, la contactul interiorului fiecaruia cu exteriorul. Este o relatie ambivalenta, o zona o influenteaza pe cealalta. Starea emotionala se transforma, fiind constient in permanenta, orasul capata nuante. Observatorul devine conectat, alert, apare o stare de focus. Spatiul este virbratie, spatiul dintre oamenii de pe strada nu este vid, este incarcat cu vibratie invizibila, puterea gandului poate influenta ceea se intampla in afara. Daca vreau sa ma simt invizibil, totul depinde de mine. Atunci devin invizibil. Lumea este ceea ce vrem noi sa fie, perceptia este pur subiectiva. Eventual, orasul exsta doar in mintea si in imaginatia noastra, totul devine o joaca, intr-un vis. Eu asa incerc sa fac fotografie, pe strada, sa simt, sa ma las purtat.


M.C. Frumusetea in fotografia de strada consta si in abilitatea de a captura momentul intr-un mod complet natural, nealterat, neinfluentandu-l. Care este relatia ta cu subiectele?  Interactionezi cu ele sau ramai discret?  

V.E. Sunt un observator neuntru, tacut, invizibil. Evit cu orice pret sa fiu vazut, ca sa nu alterez intamplarea. Imi place sa capturez momente autentice, reactii, comportamente in plina desfasurare, clipe efemere aflate la apogeul consumarii.

M.C. Afirmi ca declansam in noi transformari spontane si profunde atunci cand reusim sa observam orasul, strada si oamenii din noi perspective. Cum poate fi rutina cadrului cotidian privita cu alti ochi?

V.E. Fiind atenti si conectati, constienti si flexibili prin perceptie, evoluam impreuna in timp si spatiu, concomitent cu mediul inconjurator, ca sistem. Aparatul foto e doar o extensie, un instrument de notare. El poate influenta abordarea unor noi moduri de a privi,  prin entuziasmul pe care il poate oferi interpretarea fotografica a realitati parcurse. Obiectivele nu vad ca ochiul uman, uneori vad chiar mai bine. Cand spun ochi – nu spun viziune. Aceasta apartine in totalitate fotografului, este o expresie a experientei lui de viata si a modului de a raporta trairrea emotionala la realitate. Poate fi exprimata stralucit atunci cand subiectul si inspiratia devin convergente prin realizarea tehnica a imaginii, prin abstractizare. Nici macar nu trebuie un “alt unghi”, cel mai bun e acela care raspunde nevoii spontane de a declansa, pentru a exprima optim subiectul. Iesind din modul uzual de a percepe si de a ne deplasa, de a parcurge spatiul urban, cautand noi intelesuri si moduri de a vedea, pot aparea si noi moduri de a privi.   


M.C. Ai un portofoliu fotografic impresionant, iar activitatea ta este apreciata atat in tara cat si in strainanate. Ce sfaturi ai pentru cei care incep fotografia?

V.E. Multumesc pentru apreciere, tot ceea ce fac este realizat din pasiune, cu pasiune, cu placere, cu drag, cu iubire pentru fotografie si oameni, pentru privitori. Incerc sa ii ajut sa vada, sa isi largeasca si pozitiveze perceptia, sa capete incredere sa caute acolo unde ei nu cred ca se poate gasi ceva.  Sfaturile pot fi inutile fara o scanteie din interior, fara nevoia care te macina sa cauti, sa te exprimi, sa declansezi, sa simti aparatul, sa simti ca esti la drum. Fiecare zi aduce un nou inceput, mereu suntem incepatori. Un incepator (in sesul tehnic al cuvantului, al experientei cu aparatul), ar trebui sa fotografieze cat mai mult, cautand sa afle ce ii place cel mai mult, sa se regaseasca. Apoi, sa incerce tehnici multiple, sa afle cum se poate adecva viziunea cu tehnica. Sa isi afirme viziunea, sa fie creativ, sa nu ii fie teama de greseala, sa exprimenteze cat mai mult. Sa participe la concursuri si sa si poate evalua rezultatul, riguros. Sa se plimbe cat mai mult, sa citeasca, sa asculte muzica ce il inspira. Sa se caute pe sine. Nu noi alegem fotografia, ci ea ne alege pe noi, daca ne daruim ei, daca suntem sinceri si o pretuim. Abia de atunci incepe fotografia adevarata.     


M.C. Faci fotografie in ultima vreme si cu un telefon mobil. Cu ce instrumente preferi sa lucrezi pe strada (aparate, obiective, etc.)? Ce set foto minimal  recomanzi pentru fotografia street&urban? 

V.E. Folosesc telefonul mobil in ultima vreme, pentru ca am vrut sa ajung la esenta gestului fotografic. Cea mai buna camera e cea pe care o ai cu tine. Pur si simplu m-am lasat sedus de ideea de a fi comod si de increderea ca poti face o poza cu impact cu orice aparat, chiar si unul minimal, atunci cand esti stapan pe viziunea ta.  Mai este si o chestiune de workflow. In ultimele luni nu a mai fost nevoie sa stau ore intregi la calculator sa pregatesc imagini pentru publicare. Le procesez aproape in timp real direct pe telefon, cu aplicatii dedicate, postez in timp real. Fotografiez, prelucrez, postez, instant. Sigur, cand am un job, lucrez cu un dslr. Intr-o  incursiune urbana in straintate lucrez cu 3 aparate, am nevoie sa fiu flexibil si sa pot obtine imagini de calitate. In Bucuresti, telefonul si un mic compact de buzunar, cu zoom, pentru cadre cotidiene, sunt arhi-suficiente. Paradigma fotografiei se schimba in perioada consumerismului, ceea ce nu este bine. Cred ca fotografia are nevoie de timp sa se aseze, sa isi decanteze valoarea, si abia apoi sa fie prezentata, eventual. Asa lucram pe film. Nu ma grabeam nicaieri, nici sa vad rezultatul, nici sa public. Era doar gest fotografic pur. Digitalul a adus o schimbare, dorim sa vedem imediat rezultatul, eficienta scade. Cand stii ca simti bine, sti ca rezultatul e bun, nu ai nevoie de confirmari. Epoca retelelor e socializare a accelerat si mai mult acest proces. Imaginile castiga in impact, dar pot scadea ca relevanta, in timp. Astazi, o poza e valabila acum, maine e deja veche. Asta nu e bine, magia fotografiei consta tocmai in puterea de a invinge timpul.
Ca tehnica folosita, imi plac obiectivele cu unghiuri largi de cuprindere (undeva intre 18 si 20mm), 85-ul pentru portrete, zoom-ul mai lung pentru perspective comprimate.  As recomanda un aparat usor – un mirorless (astazi tehnica a evoluat extrem de mult, cu punere la punct instanta, stabilizari eficiente, post focus chiar), cu un obiectiv wide si unul uminos pentru portret, un mic cmapct zu zoom pentru situatii la care nu poti ajunge cu pasul, si chiar si un telefon mobil bun. Nu exista retete, fiecare fotograf trebuie sa isi aleaga tehnica cu care se simte cel mai bine. Eu ma simt bine astazi avand impact maxim cu aparate mici.  E o provocare.


M.C. Care este fotograful tau preferat si cum te-a influentat activitatea lui? Exista vreo imagine care te inspira in mod special?

V.E.   Marturisesc cu onestitate ca la inceput nu m-a interesat niciun fotograf. Nu stiam nimic despre nimeni. Voiam sa explorez singur, voiam sa declansez. Am facut-o pana am descoperit fotografia si am avut singur nevoie sa vad ce fac alti fotografi. Asa l-am descoperit pe Edward Weson, pe H-C. Bresson. Am capatat incredere ca fac bine ce fac si ca explorarea nu are sfarsit. Marii fotografi demonstreaza mereu ca orice este posbil in fotografie, daca iti asumi ce simti si stapanesti perfect tehnica exprimarii starilor si ideilor, prin fotografie. Apreciez mult scrierile lui Andreas Feininger si Susan Sontag. Apoi am inceput eu insumi sa teoretizez domeniul si prin studiul doctoral am parcurs exhaustiv bibliografia dedicata fenomenului fotografic.


M.C. Fotografii au in general propria lucrare favorita. Ne poti spune care este aceasta, de ce e speciala si povestea din spatele realizarii sale?

V.E. Am fotografii preferate, dar fara nicio poveste, am fost acolo si am declansat in mod fericit si gestul s-a conscumat cu discretie. Am imagini la care nu tin atat de mult si pentru care am povesti care ma impresioneaza de fiecare data cand mi le amintesc. Cereri de casatorie in direct, tactici si strategii de abordare a unei situatii bazate pe o sansa de moment, clipe emotionante in care am renuntat sa fac poza, din respect pentru subiect, momente pozate doar cu privirea, fara sa mai scot aparatul. Am trecut prin toate ipostazele posibile, cu fiecare situatie. Mi s-au confiscat filme, mi s-au sters carduri, am fost luat de poltie, din neatentie. Experiente de viata, adesea anecdotice sau profunde, in cele din urma. Imi e greu sa descriu acum o poveste, prefer sa las imaginile sa trezeasca imaginatia cititorilor. Fiecare imagine e speciala pentru ca adauga cate o piesa de puzzle la ceea ce devin eu, ca om, si privitorii, prin felul in care afla lumea, prin fiecare fotografie parcursa.


M.C. Suntem aproape de incheierea interviului nostru. Iata si ultima intrebare: exista o directie anume spre care vrei sa te indrepti, fotografic, in viitor?

V.E. Desigur: directia inainte :). As vrea sa revin la tehnici clasice de fotografiere pe strada, cum faceam odata. Acum ma pregatesc sa-mi innoiesc echipamentul fotografic, dupa o perioada de 5 ani de tranzitie si mai degraba improvizare dar si testare temeinica. Tintesc un dslr full frame, un mirorless si un nou compact cu zoom. Pentru joburi, pentru lucrul de zi cu zi mult mai flexibil. Voi continua sa tin workshopuri si prelegeri pe teme fotografice, acum sustin un nou modul – avand ca tema fotografierea cu impact, cu telefonul mobil. Pregatesc o noua carte avand ca subiect fotografia ca si instrument in dezvoltarea personala. Voi continua sa fotografiez zi de zi, ca terapie. Sa ma plimb mai mult. Voi continua sa fac fotografie din pasiune, cu pasiune, sa imi deschid noi oportunitati de a experimenta. Voi continua sa visez si sa descopar cine sunt, cine suntem noi si lumea in care traim, sub incidenta unei lumini bune, pozitive.








  Interviul in varianta engleza de pe site-ul 1x.com poate fi citit aici.



























































miercuri, 7 iunie 2017

Stilurile în artă



        Mereu am fost pasionat sa stiu, in cazul cladirilor, mai ales, sau al unor picturi, perioada in care au fost realizate, cu aproximatie, in functie de stilul adoptat. La simpla privire sau prin masurare "ochiometrica". In mare, cu totii am auzit despre "suprarealism", "cubism" sau "postmodernism. Sunt insa mult mai multe stiluri*.
          Iata aici o lista aproape completa a acestora, in functie de perioada in care s-au afirmat preponderent:

sec. 15-16 : Renasterea
1520-1600 : Manierism
1580-1730 : Baroc
1770-1830 : Clasicism
1785-1830 : Romantism
1815-1848 : Biedermayer
1870           : Impresionsim
1885-1900 : Simbolism
1890-1905 : Art Nouveau
1900           : Expresionism
1905-1909 : Fauvism
1908-1915 : Cubism
1909           : Futurism
1913-1922 : Constructivism
1916-1923 : Dadaism
1917           : De Stijl
1917-1924 : Suprarealism
1920-1940 : Precizionism (SUA)
1920-1935 : Art Deco
1945           : Arta informala
1947           : Brutalism
1950-1960 : Pop Art
1958           : Happening
1960           : Minimalism
1960           : Verism (Italia)
1960-1970 : Conceptual
1970           : Hiperrealism (SUA)
                      Performance
1970           : Arte Povera (Italia)
1980           : Postmodernism
1980           : Body Art
1990          : Wild, Quick, Ready made (SUA)







*extras din "Fotografia si lumea de azi", Eugen Iarovici, ed. Tehnica, 1989, Bucuresti

   

luni, 19 decembrie 2016

Gânduri, adevăruri şi raze de lumină

"There is a crack, a crack in everything. That's how the light gets in" (Leonard Cohen)

As continua ideea poetica: inainte insa trebuie sa vrem si sa putem sparge acele invelisuri rigide in care ne imbracam, uneori involuntar, alteori pentru ca nu stim face mai bine de atat. O vointa care ar trebui sa vina dinauntrul fiecaruia. Din afara venita, poate produce o reactie de aparare si de aici, o lupta. O noua lupta. Ori, nu despre asta era vorba.


M-am uitat recent la cateva filme care traseaza o linie direct prin coordonatele fiintei umane si constiintei, in existenta lor cotidiana, accesibila. Sigur, comerciale, usurele, de weekend, dar problemele enuntate acolo sunt general valabile - si uneori lucrurile complicate spuse intr-un mod simplu sunt cu atat mai usor de parcurs. Am revazut Love Actually, The little death, Closer si Forrest Gump. O trecere de la colturile intunecate ale fiintei, de la frici si stari nemarturisite, disfunctii neintelese, de la tentatii si moduri de a se pierde pe sine si pe ceilalti, si pana la luminoasa stare de gratie prin marturisrirea si implinirea iubirii, trecand desigur prin dileme existentiale, de cele mai multe ori cu inocenta. 
Mi-am adus aminte ca mai ales acum, in febra goanei dupa cadouri si a exprimarii bunatatii provocate si etalate, uitam si vom uita cateva lucruri esentiale, care risca sa ne lase in fapt goi pe dinauntru dupa ce linistea revine, indiferent de data calendaristica.
Mama lui Forrest ii spusese: "Trebuie sa faci ceea ce poti mai bine cu darurile cu care ai fost inzestrat". "Nu stiu daca avem un destin, sau doar plutim in vant, poate ca sunt ambele".


Cand intalnesc ceva fain in drumul meu, fac poze. Cand se intampla lucruri ciudate, mai ales prin intalnirea cu oamenii, le las sa se aseze sub forma de invataturi. Timpul si experienta le-au validat mereu. Am invatat in timp cateva lucruri pe care le impartasesc aici:

ceea ce conteaza pentru fiecare se afla deja inauntrul fiecaruia. Asteapta doar sa fie descoperit. Asta presupune sa aflam capacitatea de a constientiza cine suntem si incotro mergem. Starea de necunoastere cel putin mie imi produce un soi de panica ce ma conduce mereu spre noi aflari. Fiecare are modul lui de a afla cine e, trebuie doar sa ii dea curs. Si ce poate fi mai minunat decat sa ajuti, sa sustii, sa te bucuri de aflarile celorlalti?
cele mai interesante lucruri despre fiecare se afla in zone in care de fapt nu ne-am aventura niciodata. Acea zona asa numita "no man's land" interioara care contine multe piese din propriul puzzle. Am fost crescuti sa nu vrem sa cercetam, sa nu ne aventuram, sa ne fie frica de necunoscut, sa cautam comod aproape. Ba mai mult, sa cerem. Doar sa cerem.  Nu cereti ceea ce nu puteti oferi la randul vostru. 


hai sa ne intrebam in fiecare zi cine suntem si ce avem bun de facut si de oferit
ajungem sa ne construim scenarii in care credem mai mult decat in insasi realitatea inconjuratoare. Un paradox, e doar cel mai simplu mod de a ignora realitatea. Si cand zic realitate - zic adevarul propriu si pe al celorlalti. Adevarul are o infinitate de fatete, daca fiecare si-l stie pe al lui, ne ramane sa impartasim adevaruri, si sa nu ne luptam pentru suprematia adevarului propriu.
surpriza : ne pricepem cel mai bine sa ne facem rau, mult mai bine decat cei de care ne e mereu teama. Raul cel mai rau se face dinauntru. Asa ca hai sa avem grija de ce ne temem de fapt si de ce avem mereu tentatia sa gasim alti vinovati.
ne dorim pacea, dar trebuie sa fim capabili sa o oferim, sa o cream. Ne dorim liniste, dar semanam doar lupte. Nu cereti ceea ce nu puteti oferi. Totul porneste de la fiecare in parte, nu din afara lui.


sa spunem ca iubirea - acea stare de implinire interioara este greu de atins, intr-o lume aflata in continua miscare, transformare, dornica sa consume totul, din ce in ce mai devreme. Bine, dar asta se poate rezolva foarte usor acceptandu-i pe ceilalti. Lasandu-i sa fie. Fara a judeca, fara a impune nimic. Asa apare libertatea de a fi. 
intr-o lume care isi intoarce fata din ce in ce mai mult de la ea insasi, a trai non-agresiv, curat, cu o nevoie de a fi bine si de a face bine, de a lasa sa fie si a te bucura de lucurile simple - devine o curiozitate de pus la muzeu. 
bucurati-va de ceea ce faceti, cautati-va pasiuni, investiti-va energia in mod constructiv, fiti creativi si nu va fie teama sa fiti voi insiva. Nu conteaza parerea nimanui, conteaza sa va bucurati de ceea ce faceti, inainte de orice.


nu uitati ca lumea se vede dupa chipul si asemanarea fiecaruia. Ceea ce privim in afara este in fapt ceea ce suntem pe dinauntru. Evaluati mereu si transformati. Lumea este buna prin definitie, nu exista oameni rai, ci poate doar speriati si care au obosit. Pot fi ajutati, daca se lasa ajutati, desigur.

Inainte sa ne continuam alunecarea in conditionarile impuse de mersul lumii, de cei dimprejur, haideti sa ne oprim putin, sa respiram, sa privim. Haideti sa cunoastem, sa ne cunoastem pe sine, sa ne ajutam sa ne cunoastem, sa recunoastem, sa nu cerem - ci sa oferim, sa constientizam, sa aflam cine suntem, de ce si pentru ce, sa acceptam prezenta celuilalt, sa iertam si sa ne bucuram de ceea ce avem. Lucruri atat de simple, in cele din urma. Sunt "cadouri" mult mai importante decat unele simple obiecte consumabile.



Se spune ca oamenii creativi reusesc sa obtina singuri ceea ce le trebuie. Sa isi inventeze ustensile prin care sa isi atinga scopul. Pe lumea asta, sunt doua feluri de oameni (da, felul 1 si felul 2, dar altfel): oameni care dau, si oameni care primesc. Si pe Facebook e la fel. Creatori de content si consumatori, cu nota ca sunt extrem de putin autori in fapt.
Sigur, pana la un punct, schimbul este natural, cine are de dat, ofera, si cine are nevoie de ceva, beneficiaza. Lucrurile se complica atunci cand mecanismul acesta nu mai e o exceptie, ci o regula in viata. Asa se ajunge ca unii doar dau si altii stiu doar sa ceara si sa primeasca. Ceea ce aduce un dezechilibru.

Oamenii de langa noi nu sunt doar surse prin care ne indeplinim si ne satisfacem nevoile. Nu sunt doar niste entertaineri amabili si entuziasti. Atata timp cat avem asta clar, poate ca inainte sa ne dezvoltam reflexul de a cere orice cand avem nevoie, de a consuma, de a ne baza pe altcineva, sa activam mai intai mecanismele creative si sa vedem cum putem obtinem singuri ceea ce avem nevoie. Apoi ne putem intreba ce nevoi au oamenii de langa noi. Si iata cum o schimbare mica de perspectiva poate aduce in timp schimbari majore la nivel de inter-relationare. A fi independent, a-ti desena mai clar propria realitate si a-ti pasa de ceilalti nu e ceva rau, chiar daca pare mult mai solicitant.
  



De ce simtim cateodata lucruri contradictorii, in acelasi timp? De ce din linistea comoda a sigurantelor aflate, se insinueaza dinlauntru un gand cu un cu totul alt gust, care vrea ceva, cu glas mic, din ce in ce mai puternic, pana ajunge sa se auda doar el?
Paradoxurile vin dintr-o lupta a planurilor interioare cu mintea, cu gandurile, cu dorintele imediate. Aceste planuri pot fi infinite ca numar, le descoperim in permanenta, le uitam cu precizie, ele definesc un “acum” efemer. Deseneaza un puzzle care ne oglindeste, suntem chiar noi.

Exista intre minte si vocile dinlauntru o zona de glisare intre adevarurile nascute in asa zisa “realitate” si cele profunde, adevarurile proprii, cele conectate la o linie calauzitoare interioara. Acestea vin de unde din adancul fiecaruia, si nu din afara sa. Prea rar le ascultam vocea, ea pare sa bruieze certitudinile gandite, le dam repede la o parte. 
Ele exista si au nevoie de noi pentru a fi scoase la lumina. Mintea nu a fost vreodata de ajutor in aflarea “nemasurabilului”. Fiecare realitate paralela din noi isi cere dreptul, si de aici apar luptele. Adevarata forta contopeste toate planurile intr-un unul singur, cu o singura voce. Pentru ca adevarul fiecaruia e unul singur. Trebuie doar lasat sa iasa la suprafata.



Cred ca am inceput sa imi dau seama cum e de fapt treaba cu “acum”-ul asta. Auzim des – “traieste clipa, fii conectat la acum”. Pai cum vine asta, cand lucrurilor le ia o vreme ca sa ajunga la noi, iar noi sa devenim capabili sa le recunoastem ce sunt de fapt? De asemenea, le ia adesea mult timp sa plece sau se aseze. Pentru ca lasam atat de greu de la noi, orice, sa ramana in urma, dupa ce isi va fi indeplinit rolul. Pentru ca ceva sa vina, poate ca ceva trebuie sa plece, pentru a castiga ceva, altceva trebuie lasat in urma. O simpla lege a fizicii, aplicata intuitiv in planul emotional.

Si daca adevarul si constientizarea lui devin cu greu si isi fac efectul cu greu, cum avem acces la “acum”? Am impresia ca acest “acum” nu semnifica altceva decat momentele de aflare si constientizare a armoniei interioare, conectata apoi la armonia spontana si temporara a lucrurilor dimprejur. “Acum”-ul ca “moment de gratie”. Asadar, e necesara mai intai aflarea unei armonii interioare, prin care totul se aliniaza echilibrat si complet. Momentul cu sine. Intrucat traim sistemic, in relatie cu lumea dimprejur, adevaratul moment vine atunci cand aflam o armonie si cu lumea exterioara. E o clipita, dar se simte extrem de intens, contine ingredientul fericirii si se deseneaza sub forma de zambet, fara un motiv anume. 



Sa nu uit sa mentionez: armonia si lupta nu sunt compatibile, trebuie mai intai luata o hotarare de ce parte evoluam.  





































vineri, 15 aprilie 2016

Huawei P9 photo samples

Image samples taken with the new HUAWEI P9 smart-phone,
London, april 2016

About Huawei P9 - specs:
http://consumer.huawei.com/en/mobile-phones/p9/

Preorder:
http://consumer.huawei.com/minisite/ro/p9-preorder/

Images from the arrival and the meeting (just the Huawei P8-lite for the moment):





 
    The Leica CEO speeks about the technology


    The Huawei P9















    Color mode
    Black&white native mode



    Color mode
    Black&white native mode
    Black&white scene




    The shallow DOF funtion at work












Preorder:
http://consumer.huawei.com/minisite/ro/p9-preorder/