joi, 28 februarie 2013

De la Piaţa Naţiunilor Unite spre Unirea, la plimbare


Mai mult pe acoperişuri decât pe jos, precum motanii, facem astăzi o incursiune scurtă dar consistentă de la Piaţa Naţiunilor Unite şi până pe streaşina magazinului Unirea. Am fost mereu fascinat de posibilitatea de a privi acest oraş de sus. Faţă de forfota sau vidul aparent foarte atractive prin contrast, accesul la înălţime îi dă călătorului şi exploratorului o uşoară senzaţie de odihnă, de ieşire din cotidian, aflând un moment de respiro. Sunetul oraşului este acum estompat, “omul păianjen” scrutează zarea într-un popas spre următoarea aventură.



        Calea Victoriei îşi anunţă un final al traseului în Piaţa Naţiunilor Unite. Blocul turn care marchează silueta oraşului devine un capăt de perspectivă al bulevardului. Temperatura scade aici în general cu cateva grade, podul putând oferi şi el un bun loc de popas. Frontul construit este marcat la nord de silueta masivă a clădirilor cu “coroană”, la vest de blocurile gemene şi la sud, traversând podul peste Dâmboviţa, de blocul turn. Perspectiva se deschide liniar, de-a lungul cursului apei, spre vest şi spre est unde zărim în capăt silueta masivă şi sumbră a magazinului Unirea. 

      Cea mai bună alternativă pentru a parcurge vizual culoarul urban spre Unirea o reprezintă accesarea terasei unuia dintre blocurile gemene. Daca avem prieteni în zonă e perfect. De aici avem o vedere panoramică care din punct de vedere fotografic este mult mai darnică şi ne ajută să înţelegem mai bine configuraţia zonei. Priveliştea este ameţitoare şi cuprindem zarea cu bucuria celui care poate vedea mai mult. Perspectiva nocturnă este şi ea impresionantă de aici.




       Înapoi pe pământ, traficul este intens, aici fiind una dintre cele mai aglomerate intersecţii ale orasului, singura perpectivă fără bruiaj deschizându-se spre vest. 




         Ne îndreptăm spre Piaţa Unirii pe malul Dâmboviţei. O clădire marcantă de pe acest traseu este cea a Palatului de Justiţie. Pe mine prezenţa ei mă obsedează fotografic, ca şi Ateneul. Pare o mărturie din altă lume şi din alte vremuri, aici (şi ce frumos mai povesteşte!). Atât de aproape şi totuşi o simt mereu inaccesibilă. O fotografiez probabil mereu când trec pe aici în încercarea de a înţelege această dilemă. Nu am ajuns încă la niciun răspuns, continui să pozez şi devin martorul trecerii timpului.



       Stăm împreună fără să ne vorbim. O admir. Contruită între 1890 şi 1895 dupa planurile arhitectului Albert Ballu, arhitectura Palatului se subordoneaza stilului romantic care înglobează elemente ale neo-renaşterii franceze. Faţada principală este orientată spre nord, ceea ce o face dificil de fotografiat în timpul zilei, în contra lumină. Exista momente dimineaţa sau înaintea apusului, foarte scurte însa, in timpul verii, atunci când faţada poate primi lumină directă. Un punct optim de staţie este amplasat în dreptul intersecţiei Splaiului cu strada Şelari care coboară din centrul vechi. Trec pe aici mereu şi mai fac o poză. Şi încă una.     




        Traversăm podul şi continuăm traseul pe latura vestică a perimetrului Pieţei Unirii. Aici imaginea este dezordonată, traficul pietonal intens. O oarecare senzatie de haos îşi face simţită prezenţa dar asta nu trebuie sa ne determine sa evităm zona, ci din contră, sa ne aventurăm în necunoscut în căutarea unor subiecte expresive. Urcăm din nou şi iată că din iarnă se face primăvară. Şi când te gândeşti ca pe dedesubt trec şi Dâmboviţa, şi metroul, mulţi oameni.




      Loc având vocaţia pieţei, fosta hală Mare a fost construită în 1872 după un model fraţuzesc, zona suferind în timp transformări majore. Hala a fost demolată apoi din motive de sistematizare, in zona fiind construit apoi viitorul magazin Unirea (mai multe detalii la http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/12/hala-unirii/).





  
        Putem iniţia o incursiune pe terasa centrului comercial Unirea pentru a avea o privire panoramică asupra întregii pieţe dintr-un unghi darnic. Intersecţia cu Bulevardul Unirii poate stârni o reacţie de copleşire atunci când perspectiva frontală revelează în sfârsit volumul masiv al Casei Poporului, astăzi Palatul Parlamentului. Fântânile au fost realizate ân anii ’80, odată cu tăierea bulevardului Victoria Socialismului, mai lat cu 2 metri decat celebrul bulevard parizian Champs-Élysées dar aflat la diametrul opus ca populare pietonală. 



Pentru a epuiza prizele de imagine optime privim spre fântâni, zoom-ăm spre Palatul Parlamentului, descoperim apoi Splaiul şi Piaţa Naţiunilor Unite în zare – locul din care am început incursiunea. Ia uite, asta a fost acum cateva zeci de minute sau au trecut ani? Cât să fi trecut de atunci?





Trecerea timpului şi pendularea pe streşini ne poate da acum impresia ca ţinem oraşul în palme, imaginea de ansamblu oferindu-ne o mai bună înţelegere a sa, a spiritului acestor locuri. Si mai sunt multe aflat. 

Pe data viitoare!           





















vineri, 22 februarie 2013

Bucureştiul povestit: ne vedem la Ateneu?



Probabil unul dintre cele mai fotogenice locuri ale oraşului, parcul şi clădirea Ateneului marchează o filă din istoria care conferă o amprentă specifică a spiritulului oraşului. Proiectat de arhitectul francez Albert Galleron la recomandarea lui Charles Garnier, autorul Operei din Paris, construcţia începe în 1884 şi este inaugurată doi ani mai târziu şi criticată pentru faptul că era amplasată prea departe de centru.


Trec pe acolo în fiecare zi. Acolo mă simt bine în Bucureşti. Nu trec maşini, peluza e verde, copacii, băncile, pavajul, porumbeii, totul crează o ambianţa care exprimă calm.





In general lumea e “bună” aici, de toate vârstele, fără a fi un loc exclusivist. Vin la concert, au abonament sau cine ştie ce acţiune caritabilă se întâmplă câteodată. Sau pur şi simplu dorm pe o bancă. Toate vârstele au aici un loc de întâlnire. Tocuri, parfumuri, chiar şi sesiuni de fotografiere a nuntaşilor (da, câteodată îmi fac cu ochiul cu fotografii entuziaşti care pun mirii să îmbrăţişeze coloanele). 




O oază de linişte şi de iesire din cotidian, privesc cu o aviditate dependentă canelurile coloanelor care îşi profilează tonalităţile de un bej deschis pe un cer navigat de stoluri de porumbei. Și ei au abonament la Ateneu. 




Trec pe acolo automat. În nişa faţadei nordice stau mereu grupuri de tineri (nu i-aţi observat?) la o tacla ferită. De jur-împrejur se răspândeşte o aromă pariziană, mici ateliere de croitorie, magazinele cu vin franţuzesc sau bistrouri cochete aduc ecouri de “é” cu accent. 




De la magazinul din spate îmi iau vara îngheţată. Cea mai bună. Se mănâncă rapid pe trepte. Poveşti de dragoste, întâlniri de business, fotbal în curte, omagii, familia regală, orchestre, studenţi la conservator, blanuri care emană naftalină, ecouri, sperante. Eu şi tu. 





Ateneul ne este martor tacut dar atât de deschis. Mereu acolo, nu dezamăgeşte niciodată. Ne vedem la Ateneu, pe seară? Eu trec pe acolo şi mâine pe la prânz.   

miercuri, 13 februarie 2013

Gânduri despre un Bucureşti căutat. Cum descoperim oraşul?



 Vedem din ce în ce mai des Bucureştiul în imagini. E un semn bun, înseamnă că începe să se arate, să fie privit, să fie căutat, cercetat. Trebuie însă să înţelegem ce vedem, ce aflăm, cum interpretăm şi ce facem cu ceea ce ştim. Codul e dificil, adesea indescifrabil, tentaţia de a rămâne într-o zonă superficială extrem de mare. Este ceea ce se vede. Deseori distanţa sau zăpada aduc un compromis posibil: de departe se vede bine, convenabil, de sub zăpada nu se mai văd griurile. De aproape ne e teamă de oraş, lucrurile se pot complica, vârtejul zilnic fiind greu de pătruns.  Şi totuşi se poate afla un oraş luminos şi pozitiv, cu atât mai valoros cu cât îl poţi lua de mână, de braţ, îl poţi îmbrăţişa şi merge împreună la plimbare ca doi prieteni vechi.



Apropierea de Bucureşti poate constitui o temă dificil de abordat. Înainte de toate pentru ca trebuie luptat cu idei preconcepute sau cu experienţe în cea mai mare măsură negative. Pentru cineva din interior, Bucureştiul este un loc al paradoxurilor, cu o mână te poate mângâia blând şi cu cealaltă iţi poate trage covorul de sub picioare fără preaviz. Pentru un vizitator adoptat, locul induce comparaţii previzibile. Poate că “era mai bine acasă”. Cu siguranţa nicăieri nu e mai bine ca acasă, deşi cei mai multi recunosc o blazare şi o lipsă de interes indusă de locul de acasă. Pentru un turist, experienţa poate fi de asemenea deconcertantă mai ales când vine de la Paris via Viena şi se îndreapta spre Istanbul. Un loc care pare să aibă de toate şi în acelaşi timp nu-i poţi fixa un atribut anume, nu-i poşi ataşa o senzatie anume, condamnându-l la comparaţii inechitabile. 

Cum ar trebui abordat oraşul Bucureşti pentru a-l descoperi? Pe unde, în ce direcţie şi ce ar trebui făcut pentru a-l cunoaşte? Este ceva de descoperit? Cum ar trebui privit pentru a avea acces în acea dimensiune din care oraşul îşi poate revela şi calităţile?
Sunt născut în Bucureşti, am crescut aici. Până nu demult nu m-am gândit niciodată dacă e ceva aici care nu îmi place sau de ce îmi place ceva anume. Înainte de toate aici este acasă, aerul are o anumită aromă, locurile poartă paşii trecuţi, spaţiul nu este abstract şi necunoscut ci poartă urmele devenirii, ale trecerii. De când am început să-l explorez fotografic, a apărut o nouă provocare şi anume aceea de a-l povesti astfel încât acesta să fie înţeles. Într-o lume a vitezei şi a tracasărilor zilnice, ajungi foarte rar să poţi privi cu mintea şi vederea limpezi, curăţate de orice prejudecată dar încărcate cu dorinţa de a afla, de a vedea dincolo de ceea ce doar pare a fi. Aici intervine ochiul fotografului, avid şi capabil să treacă de bariere.
Da, există “viaţă după Bucureşti”. Da, oraşul are şi părţile lui bune pe care le poţi înţelege mai bine împrietenindu-te cu el, acceptându-i limitele şi cusururile, aflând cum funcţionează, cine sunt oamenii care-l fac să fie, de unde vine şi încotro se duce în popasul prin astăzi. Un astăzi încărcat cu atâtea incertitudini şi contradicţii încât locul devine chiar incitant pentru spiritul unui explorator,  căci adevăraţi exploratori putem deveni în incursiunea noastră dincolo de ceea ce credem că ştim. Putem asuma o privire care se adaptează şi care încearcă să înţeleagă mersul lucrurilor. În felul acesta se îndepărtează cel mai uşor un posibil război născut între ceea ce am putea aştepta şi ceea ce putem privi de fapt în realitate. Anulând orice aşteptare şi lăsând oraşul să vorbească, încercând să-i învăţăm limba pentru a afla codul care-l deschide.


O prima observaţie poate fi general valabilă pentru o percepţie pozitivă. Obişnuim să percepem oraşul ca pe un loc neprietenos. Tot ceea ce este în afara casei, a locului personal poate fi cu siguranţă nefamiliar. Pentru un explorator, pentru un observator, pentru un fotograf, oraşul devine însă scena unui spectacol extraordinar, firesc, apropiat. Asumăm o privire care apropie necunoscutul şi căruia îi putem afla o secundă din viaţă, cunoscându-l. O curiozitate nelimitată şi încrederea în spiritul pozitiv al explorării ne poate ajuta să privim cu un ochi blând ceea ce este necunoscut dar care poate dezvălui momente de viaţă inestimabile. Nu mai privim un “afară” şi un “înăuntru”, oraşul propune atunci concomitent ambele instanţe în sfere circumscrise, aşternute dinaintea unei priviri curioase. 


O a doua observaţie induce însuşi modul în care oraşul trebuie parcurs. Bucureştiul nu este alcătuit precum oraşele clasice, transformările permanente şi cursul istoriei nu i-au conferit acele spaţii majore de tip piaţă urbană, piaţete sau altfel de promenade care sa lase pietonul să facă un popas, să participe la viaţa cetăţii. Bucureştiul astăzi are culoare de trecere predominant destinate maşinilor, pietonii fiind adesea defavorizaţi. Parcurile sunt principala oază de linişte şi răgaz. La prima vedere pare un oraş obositor şi care nu îţi permite să te opresti pentru că nu ai unde şi apoi de ce te-ai opri acolo unde toţi ceilalţi merg? Acest fapt determină şi conformează însuşi comportamentul oamenilor care, fără locuri de popas destinate, ajung simple furnici mobile într-un furnicar aflat în permanentă mişcare, o adevarată transhumanţă. Este indusă aţadar o percepţie dinamică, oraşul se vede din mers atunci cînd iţi poti ridica privirea din pământ, când poţi abandona telefonul mobil în urechea căruia iţi refugiezi drumurile său căştile i-podului în care fugi de acea forfotă minunată - dar care deseori se transformă într-un simplu bruiaj al propriilor gânduri. Nu căutaţi aşadar loc de popas acolo unde acesta nu există, veţi avea o dezamăgire. În schimb lăsaţi-vă purtaţi de noianul de oameni şi priviţi totul cu deschidere şi pregătiţi pentru o altfel de parcurgere, una care poate culege “fructele” privirii active şi care află insule înăuntru, prin trăirea emoţionată a mişcării, pas cu pas. “Oraşul începe cu pasul pietonilor” ne spune Michel de Certeau.   


Cineva afirma că Bucureştiul nu are un spirit anume, o caracteristică uşor de nominalizat. Tocmai caracterul mutabil, ubicuu, incert poate conferi el însuşi o caracteristică, cu atât mai mult posibil de speculat prin explorare fotografică. Necunoscutul, imprevizibilul, întâmplarea, probabilitatea, paradoxul devin aici ingrediente care trebuiesc întâmpinate, asimilate, speculate, acest mecanism întărind cu siguranţă şi hrănind cu consistenţă un spirit viu, avid de cunoaştere.
O altă observaţie aduce cu sine chiar încercarea de a explica un paradox specific bucureştean. Oraşul nu îşi păstrează urmele, înlocuindu-se pe sine cu aproape fiecare nouă zi. Pe lângă mutilarea din epoca socialistă, prezentul aduce cu sine specia speculanţilor imobiliari care schimbă faţa oraşului într-un ritm ameţitor. Oraşul ajunge să-şi piardă urma în propriul praf. Rămân însă oamenii, acele prezenţe discrete dar atăt de deschise a povesti oraşul care “a fost”. Si atunci iţi dai seama că Bucureştiul cotrazice însuşi proverbul “apa trece, pietrele rămân”, întrucăt pietrele îşi pot schimba consistenţa de la zi la zi în timp ce memoria rămâne singurul spaţiu care cimentează cu adevărat ceea ce a fost, ce a devenit oraşul. Şi atunci te apropii de oameni conştient că oraşul sălăşluieşte înlăuntru, conştientizezi că, apropiindu-te de oameni, te apropii de oraşul care rămâne, care continuă prin oamenii care îl povestesc. Cu atât mai important se conturează rolul fotografului, acela de a crea “conserve” de timp ale unui oraş care se petrece,  care se transformă, care devine.  


Modul în care vă propun parcurgerea oraşului deschide două alternative – aceea a traseului liniar şi aceea a “buclei”. Acestora le ataşăm pe parcurs şi “buzunare”, accesate prin ocoluri necesare şi care completează diverse trasee, fiind situate în apropierea unor puncte nodale de acces. “Bucla” este un element ce confera identitate unui mod specific de a parcurge oraşul Bucureşti şi pe care l-am experimentat atât personal cât şi alături de “voluntari”, pentru a valida metoda de explorare. Din punct de vedere al unui parcurs sistematic, tema “buclei” urbane induce o traversare epică a oraşului. Presupune alegerea unui punct de start, al iniţierii unor mecanisme de deschidere conştientă spre oraş, prin disponibilitatea spre o schimbare a stării emoşionale iniţiale. Presupune “incărcarea” cu oraş printr-o parcurgere dinamică presarată cu popasuri alese pentru a fixa şi puncta momente, abordarea unor multiple straturi ale orasului prin parcurgerea unor zone cu caracterstici diferite, urmată de ajungerea la punctul initial de plecare.

Suntem “îmbrăcaţi” acum cu oraşul parcurs, cu momentele zilei petrecute, cu o nouă experienţă ce poate spori cunoaşterea. Implicarea şi activarea unor calităţi aferente metodei observării (precum spirtul de observaţie, distributivitatea, capacitatea de adaptare, de a reacţiona, de a comunica, de a controla si dirija starea emotionala, de a evalua corect şi de rezolva potenţiale stări de conflict, intuiţia, empatia) constribuie decisiv la ceea ce devine experienţa explorării printr-o reală imersiune urbană. Mai mult, a fi unde trebuie, când trebuie, făcând ceea ce trebuie induce o adevarată etică a lui “a fi” printre ceilalti, în oraş.







Astfel se arată un oraş până atunci necunoscut, aflat în fiecare secundă la îndemână dar pe lângă care riscăm să trecem neatenţi, convinşi că nu e nimic de aflat sau că ceea ce căutam se afla în altă parte. Experienţa la care cititorul este invitat să se deschidă îi poate arăta ca totul se afla deja acolo, la indemână, necesitând o simplă privire încrezătoare.  Devenind “turist” în propriul oraş, privirea se luminează şi mersul devine plimbare, auzul se curăţă de bruiaje, asculţi muzica oraşului, întâlnirea cu acesta devine o cale spre o împrietenire senină şi trainică.





joi, 7 februarie 2013

Nume de cod SP5-5. Mission accomplished




          Un nou examen al cursului optional de fotografie a avut loc in data de 4 februarie 2013 la Universitatea de Arthitectura si Urbanism "Ion Mincu" din Bucuresti, sustinut de Vlad Eftenie, lector al Universitatii. 




Cateva cuvinte despre cursul de fotografiePropus si structurat in totalitate de Vlad Eftenie, a fost introdus in programa de invatamant din 2010 avand ca scop studiul in planul imaginii prin mijloace si metode contemporane. Un alt obiectiv principal il reprezinta formarea unui mediu creativ de lucru, deschiderea studentilor intr-un plan sensibil spre ceea ce se intampla imprejurul lor, in mediul arhitectural-urbanistic, in oras. Dezvoltarea capacitatilor de a observa, de a interpreta si de a simti urmaresc sporirea competentelor profesionale inca din faza incipienta a studiului universitar. Plecand asadar de la intampinarea necesitatilor studentilor arhitecti  precum si de la propunerea unui mod adecvat si eficient de sustinere a unui curs de fotografie avand ca subiect cadrul arhitectural-urbanistic, cursul apeleaza latura umanist-filosofica a studiului imaginii – corelata cu latura tehnica a executiei propriu-zise. Sunt utilizate mijloace de studiu pluridisciplinare. Orasul insusi fiind un subiect complex care suprapune straturi si realitati multiple – sunt necesare, pe langa studiul arhitectural-urbanistic consacrat - elemente de sociologie, antropologie, filosofie, estetica.

Ca mod de lucru efectiv, cursul propune :

·       un mod deschis de lucru – cu o comunicare in ambele sensuri – si nu mono-orientata – profesor-studenti;
·       o legatura logica intre capitole – ca subiecte abordate – si relatia acestora de continuitate cu partea practica;
·       teme de lucru schitate in parametri flexibili care sa lase studentului posibilitatea de a interpreta liber si de a-si asuma o cale personala de aplicare a cunostintelor teoretice - pentru o mai buna afirmare a unei gandiri proprii (si nu incercarea de a mima ceea ce afla);
·       prezenta unor invitati din exterior, cu specialitati diverse si care sa imbogateasca, prin complementaritate – domeniul de studiu – si in acelasi timp sa anime cursul – ca si prezente individuale;
·       organizarea – in afara orelor de curs – a unor intalniri practice, pe teren, pentru discutii in-situ;
·       rezolvarea in paralel cu studentii a cerintelor cursului, pentru o buna conectare la posibile probleme intampinate de acestia pe parcurs;
·       crearea unei galerii foto on-line pentru a facilita comunicarea si pentru ca fiecare sa poata avea acces la munca celuilalt – pentru o mai buna autoevaluare si comunicare inter-grup;
·       prezentari multimedia, materiale video complementare;
·       inducerea unui spirit de competitie pozitiva, constructiva si nu in ultimul rand a unei atmosfere generale pozitive si relaxate.


           
Aceste teme reflecta o intrebare care m-a urmarit inca de la inceput :  « Cum mi-ar placea sa mi se tina un curs de fotografie de arhitectura la care sa particip cu placere si care sa fie eficient ? » . Unul din aspectele esentiale este acela ca eu insumi cred ca fotografia se invata prin sine, fiind o cale catre sine si spre exterior, concomitent. Pe langa elementele tehnice – un curs de fotografie poate fi in realitate un pretext de introspectie si auto-descoperire a propriului Eu in relatie cu exteriorul,cu ceilalti. Constienziarea si asumarea subiectivatii prin fotografie este deseori mai indicata si mai eficienta decat o invatare obiectiva a acesteia, in incercarea de afla o amprenta personala, de a defini un stil. Coroborarea celor doua aspecte insa este in masura sa descrie un demers fotografic complet. Apoi, necesitatea de a afla lumea, de a iesi relaxat la o plimbare prin oras nu pentru a se deplasa mecanic ci pentru a observa, pentru a intelege, pentru a fixa. Mai mult, rigurozitatea demersului practic, claritatea cerintelor si oferirea instrumentelor de lucru - corelate cu un mediu creativ in care nu trebuie sa existe teama de ˝greseala˝ ca si cauza pentru depunctare ci privita ca si mod de a evolua – sunt cateva conditii pe care le-am considerat necesare intr-un demers didactic posibil eficient in contextul dat.

Pe parcursul desfasurarii cursului studentii pot urmari practic, pe teren, temele abordate teoretic. La final, ei structureaza un portofoliu de imagini – urmarind tema specifica a cursului curent (portretul unui obiect de arhitectura sau al unui spatiu urban) si care constituie subiectul evaluarii finale. Invocarea eliberarii creativitatii si libertatea alegerii caii de exprimare este o exigenta asumata in cadrul acestui curs. Ca mijloc de a spori capacitatea de exprimare, este solicitat si un eseu scris, construit in forma libera si care poate ajuta complementar demersul fotografic. Examinarea in sine incearca iesirea din conventional, transformandu-se intr-un eveniment in sine. Cerintele sunt adaptate generatiei curente si urmaresc experimentarea continua si constanta. De la montaje foto-video si pana la scurte incursiuni literare acompaniate de imagini. Sunt selectate cele mai interesante imagini ale fiecarui student si comentate deschis astfel incat experienta sa fie utila tuturor.
















Anul acesta suprizele placute au fost numeroase - pe langa imagini, calitatea eseurilor - unele transpuse sub forma de poem, de text descriptiv sau de incursiune filosofica facand necesara o selectare a celor mai interesante, comunicate in stilul unei mic "cenaclu" literar. Studentii sunt astfel invitati sa afle forme de exprimare proprii preocuparilor lor, adesea ramase undeva intr-o sfera personala care nu poate face subiectul unei comunicari sensibile in mediul universitar.


Recompensarea simbolica a celor mai bune lucrari aduce cu sine o recunoastere a celor mai valoroase lucrari, cu caracter de exemplu. Nikon a fost alaturi de studenti oferind articole de utilitate imediata (cana de cafea galbena fiind de exemplu un accesoriu necesar pentru noptile nedormite ale studentilor arhitecti).

Incercarea de a afla mijloace alternative de lucru intentioneaza trezirea unor ecouri pozitive din partea studentilor, invatarea sub forma de joc fiind o metoda eficienta, fapt relevat si prin implicarea dovedita pe parcurs, prin interes si prin rezultatele acestora.