Astazi se implineste un an de cand acelasi vesnic tramvai 41,
pe care il iau zilnic, a hotarat sa mearga mult mai departe, intr-un fel
nebanuit. Este o poveste scurta despre legaturi inlantuite de fapte aparent
haotice, fara inceput si continut, fara nicun semn distinctiv clar previzibil.
Faptul ca am avut atunci aparatul de fotografiat la mine a fost un prim factor
decisiv. Nu il iau mereu cu mine, mai ales ca in acea zi chiar nu aveam nimic
special de facut, vreun loc anume de vazut, vreo viziune anume. L-am avut pur
si simplu.
Un alt factor decisiv a fost starea pe care am avut-o cand am
coborat initial din autubuzul 300. Incepuse lapovita. Era prima data cand
zapada isi facea simtita prezenta, cand frigul capata volum. M-am uitat la oamenii care traversau in
contra-lumina farurilor masinilor, fulgii jucandu-se printre siluete. “Interesant,
dar e urat, e frig, mai bine merg mai departe la tramvai, nu are rost sa scot
aparatul”, mi-am spus. Si am luat tramvaiul. O statie am de mers. Uitandu-ma pe
geam, m-am gandit ca e totusi prima ninsoare, ar trebui macar sa documentez
intamplarea cu aceasta prima zapada. Macar pentru arhiva personala, dar
eventual sa postez in albumul on-line cu Bucurestiul.
Am coborat din tramvai. Am stat
pe peron, am privit, m-am ivartit incoace si incolo. Trebuia sa marchez totusi
momentul, chiar daca nu prea imi venea neaparat, chiar daca nu aveam un subiect
clar. Erau niste fulgi in aer si cam atat. Un factor decisiv este ascultarea instinctului, chiar daca
nu-l intelegi absolut deloc. Si am scos aparatul. Am tras cateva cadre. Nu
simteam ca ajung undeva. Am tras si am tras, cautand. Am invatat apoi ca
degeaba ai instinct, ai aparat, esti eventual unde trebuie daca nu ajungi sa
afli Cadrul. Acel cadru unic, in care totul concureaza pentru
o armonizare a haosului aparent, atunci cand pana si fulgii de zapada se misca exact cum trebuie. Fotografia
inseamna si cautare, pana la aflare, inseamna sansa. Degeaba faci poze daca nu ajungi sa afli acel cadru care sa contina in el altceva, mai
voloros decat toate celelalte. Daca ma opream la acele cadre anonime, daca
nu mai faceam click in situatia care a condus la cadrul unic?
Apoi am plecat acasa. Am descarcat
pozele, le-am privit. Greu de ales una anume, era o dezordine totala, fulgii se
topeau pe obiectiv, a trebuit sa il sterg de cateva ori ca sa pot vedea ceva. Greu
de lucrat in acele conditii neprielnice. Confortul
propriu a trecut pe negandite intr-un plan secund, conta sa aflu ceva, nu
sa-mi fie comod ce fac.
Apoi a venit ideea de a ma
inscrie la concursul Sony. Iar eram
pe fuga, iar am aflat tarziu. Hai sa aleg poze. E foarte complicat ca dintr-o
infinitate de variante, sa alegi una. Si acea una sa conteze intr-un fel in care altele nu reusesc sa o faca. Nu ai
cum sa stii dinainte. Asadar, degeaba ai poze exceptionale, daca nu stii pe care sa le alegi, in ce scop, pentru ce
context.
Am revenit la imaginile cu prima
zapada, din statie. Am ales una. Nu stiu
de ce pe aceea, nu stiu de ce si in cel fel am ajuns la ea. Am inscris-o la
concurs. Am in calculator, si asta e valabil pentru toti fotografii, alte sute
de imagini potential castigatoare. Doar ca ele nu-si vor primi poate sansa
niciodata.
Ultimul pas urma sa aduca cu el
surpriza totala. Degeaba alegi poza care trebuie, daca ea nu va evolua intr-un context favorabil. Asta se intampla cu
toate imaginile exceptionale si care nu castiga niciodata nimic. Astea sunt
regulile competitiei.
Fiecare pas a deschis un altul, fiecare pas trecut a facut sa infloreasca
acel “nimic” aparent in care initial nu stiam daca sa iau cu mine aparatul sau
nu. Si l-am luat. Daca sa scot aparatul sau nu. Si l-am scos. Ce poze sa fac? Cum
le fac, unde ma opresc? Si am facut. Imi e frig si urat, mai stau? Inca putin,
mai e ceva. E bine asa sau trebuie altfel? Gata, am terminat? Am obtinut ceva
notabil? Ce poza sa aleg? De ce pe aceea? Cine o va vedea si ce parere va avea?
Ce va deveni ea? De ce fac toate astea? Care e firul conducator invizibil?
La imaginea unica, acel cadru care conteaza, putem ajunge doar daca reusim sa conectam pasii care pot conduce spre acei alti pasi care pot conduce mai departe. Orice inconsistenta in acest
lant rupe o posibila relatie de cauzalitate spectaculoasa, complet necunoscuta
insa dinainte.
Ascultati-va cu atentie, sensibil. Faceti fotografie pana simtiti ca nu
mai e nimic altceva de facut. Mai intrebati-va o data daca e gata. Alegeti cu
atentie. Simtiti filonul care poate conduce spre un context pozitiv in care imaginea se poate transforma in fluture, indiferent de vremea
de afara sau de aparenta lipsa de inspiratie de moment. Pana si tramvaiul 41
poate avea statia terminus la Londra, daca ii aratam drumul.
Se
intampla acum un an. S-a facut chiar si o emisiune tv cu o reconstituire de la locul faptei. Astazi nu a mai nins, e doar frig si innorat de 3 saptamani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu