Tirania privitorului. Despre stil, etică şi opţiune în fotografie.

            Nu, titlul nu este o ancora de jurnal de stiri. Daca imaginile ne invadeaza viata de zi cu zi fara nicio precautie, ar fi poate mai nimerit sa vorbim despre o "tiranie" a imaginii, implicit a fotografilor, mai degraba. Sa fie astfel fotograful - "tiranul" zilnic? Ei bine, nu. Ar fi prea simplu. Fotografii pot avea toate vinile din lume, dar de tiranie nu pot fi acuzati. Cel mult de delasare in favoarea comoditatii privitorilor, de entuziasm excesiv, de orgolii nemasutare si lista ar putea continua. Atunci, tinta ideii devine mai  clara. Dar sa vedem despre ce e vorba.

Actul fotografic presupune prezenta a trei entitati: fotograful, instrumentul fotografic si privitorul. Schematic, in general se intampla urmatorul proces: cineva incepe sa fotografieze, crede ca ii place, ca are talent, dupa  un timp isi poate confirma acestea. Apoi, constientizeaza necesitatea aflarii si imprimarii unui stil, care reprezinta un mod de a insufla viziunea proprie. Stilul ofera o amprenta vizuala usor de identificat si de recunoscut. Pot aparea apoi privitori care accepta stilul propus, care il considera atractiv, care simt ca prin decodificarea sa pot afla o cale de a se apropia de intentia autorului. Se instaleaza comunicarea, limbajul devine comun. Apare dulcele moment al unei intalniri benefice: autorul creeaza un produs care are priza, care este consumat, care place. Toata lumea e multumita. 

          Apoi, in mod normal, ar trebui sa se declanseze un moment de criza. Autorul ar trebui sa-si doreasca sa evolueze, iar produsul sau, odata cu el. Publicul poate fi conservator. Odata obisnuit cu ceva, poate fi greu determinat sa-si doreasca ceva nou,  e un mecanism care presupune un efort de adaptare. Care nu poate fi cerut, impus, dar poate fi ajutat. Si atunci autorul poate fi pus in pozitia de a alege: fie sa ramana pe loc, stabil, folosind retete deja verificate, fie sa riste drumuri noi, dar fara vreo garantie a succesului. Si atunci autorul ce este de fapt? Creator sau entertainer? Acest fapt nu il poate stabili decat el  insusi, cu sinceritate.

              Asadar, etic, un fotograf poate fi complet independent? Depide de crezul fiecaruia relativ la menirea sa. Drumul solitar e cu siguranta mai greu, dar el nu depinde decat de deciziile propriului spirit. Ceea ce poate fi eliberator, odata aflata calea. Pe de alta parte, creezi cu tine - dar nu creezi doar pentru tine. Arta schimba lumea, daca mesajul ajunge sa determine acest lucru. Si atunci un ochi se deschide natural si spre privitor. Prezentarea imaginii, aratarea ei induce deschiderea unei cai de comunicare a unui mesaj. Atunci cand un fotograf isi prezinta imaginile, el comunica ceva, cuiva. Se deschide asadar o posibila relatie cu privitorul. Indiferenta sau nu? Depinde iarasi de rolul pe care si-l asuma fotograful.

        Trebuie insa facuta o delimitare. Fotografii profesionisti pot sta sub incidenta tiraniei beneficiarului, clientului, editorului. In general, cauti un fotograf pentru ceea ce face el, corelat cu ceea ce cauti tu ca privitor. Pentru cei profesionisti, tema e simpla, isi indeplinesc jobul asttfel incat si ei si clientul sa fie multumiti, in cel mai bun caz. Clientul trebuie oricum sa fie multumit, altfel nu plateste. Povestea se termina aici. 

        Nuantele pot aparea la fotografii (amatori) entuziasti. Care vor sa existe de dragul fotografiei. Pentru care expunerea le asigura clipa de nemurire. In cel mai bun caz, le poate asigura cele 15 minute de celebritate warholiene. Care se cauta pe ei, cauta stilul, o forma de exprimare si care vor avea mult mai multe probleme dupa ce il afla  (shht, sa nu le spuneti, pentru ca daca afla asta, apoi nu il mai cauta).  

Mediul de exprimare a evoluat astazi, in secolul vitezei si al consumului. Simezele expozitiilor organizate din timp in timp s-au mutat pe peretii mediilor internet. Si masinaria trebuie aprovizionata cu combustibil ca sa mearga. Nu postezi, nu existi. Postezi, lumea se misca. Obosesti, o iei de la capat. Mecanismul nu iarta. Desigur, nu trebuie dezvoltata o psihoza. Viata, fotografia, se intampla din fericire afara, in timpii de log out. Pe viu. Unde fotograful este cu sine si cu aparatul, in plimbare, facand poze. 

Fotograful entuziast ar putea sa lucreze inainte de toate pentru el insusi, neavand un client imediat, care il asteapta. Cu grija insa sa creeze mesaje demne de comunicat. Fotograful implicat va avea mereu un ochi deschis si spre viitorul sau potentialul privitor. Pentru o vreme, e normal sa fie asa, e natural. Cel care comunica incearca sa-l inteleaga pe care caruia ii  comunica, sa ii intampine nevoile pentru a prefigura un impact sporit. Daca pe piata se cauta mere si tu produci cactusi, cu siguranta marfa ta nu va interesa pe nimeni. Fotograful se va bucura cand o imagine a lui are impact. Probabil chiar si in subconstient, fotograf si privitor evoluam intr-o lume cu anumite valori ce pot deveni concludente pentru ambii, concomitent, in anumite contexte. Fotograf - privitor - e o relatie frumoasa care se slefuieste in doi, care imbogateste pe fiecare in parte, intr-un context relevant si in timp.

             Paranteza: si daca privitorul ar fi instruit sa intampine dorintele fotografului, mai intai? Cred ca  ar fi o treaba la care nu s-a gandit nimeni. Pentru ca mai intai e fotografia si dupa aceea privitorul, de aceea gandim in ordinea initiala. Cum ar arata o zi fara imagini? O zi fara fotografie? Cu siguranta copacii ar creste tot in sus, semafoarele nu ar functiona doar pe galben intermitent. O ocazie de a gandi relatia si invers, de la privitor la autor. Doar ca sa vedem cum e. Am spus sa vedem? Bine, privirea e imposibil de pus in asteptare.  Constientizarea rolului - fotograf sau privitor - ar trebui sa fie o preocupare reciproca. Pentru ca un mediu determinat doar de unul dintre cei doi sufera de monopolul unui punct de vedere unic. Era sa zic ceva despre dictatura, dar vorbeam oricum despre tiranie, inca din titlu. Gata, de aici apar problemele. Incepe Tirania.

Asadar, intai de toate exista tirania stilului. Stilul fotografic se afla cu greu, dupa  mii de poze care bantuie intr-un neant stilistic si cliseistic. "Inca din thumb mi-am dat seama ca e o poza facuta de tine!" - e o fraza stas pe care orice fotograf incepator isi doreste sa o auda la un moment dat. Problema e ca odata gasit si probat, e greu sa-l parasesti. La inceput himera, vis, apoi realitate, aflat cu bucurie, mai apoi sablon. Comod. Publicul te cunoaste, are asteptari la care se raspunde prompt si fara efort din fericire. Te-ai educat ca fotograf sa afli un stil, ai educat un public sa-l accepte si sa-l asimileze, apoi te lasi condus de public si de o reteta sigura. O reteta a sfarsitului anuntat. Ar trebui sa te intrebi atunci cui folosesc retetele comode si oprirea preocuparilor aflarii unor noi camere si locuri din tine? Din momentul in care spui - "lasa, le dau si azi ce vor ca e mai simplu", jocul pentru tine s-a terminat. Devii sau ramai un entertainer. Si tu stii asta, dar e foarte comod sa replici o reteta cunoscuta. De sub tirania stilului nu poti iesi decat singur si doar daca iti propui.

E, in fapt, o dilema a creatorului. Te educi si iti educi publicul pentru un produs, dupa care normal ar fi sa aduci ceva nou, iar publicul sa fie deschis si receptiv la nou. Eventual sa schimbi totul, sa iei totul de la zero, sa te reinventezi. Doar ca de acum nu va fi  un zero absolut, se poate asimila natural o experienta valoroasa. E cu atat mai greu sa te redefinesti de la un moment dat decat sa te definesti ca la inceput. Un exemplu bun poate veni din muzica - publicul adora vechile melodii ale lui X. X insa vrea sa compuna si ceva nou, proaspat si bun. Si cand X vine cu ceva nou, publicul vrea parca si mai mult sa asculte vechile melodii. Si atunci publicul il forteaza pe X sa ramana in el insusi, impietrit. Acesta poate accepta sau nu.

Exemple de tiranie blajina? Foarte simplu: peisajul. L-am mai dat si alta data. Inca o fac. Sa nu fiu gresit inteles, nu am nimic cu acest gen si fotografii sai produc imagini extraordinare. Problema - si asta e valabil pentru orice alt gen, apare cand se instaleaza complacerea in comoditate si retete simple. De ambele parti ale imaginii. Bunaoara, fotografia romaneasca sta sub semnul tiraniei peisajului. Predominant locuitori urbani, unii uita probabil cum arata un deal, un munte, o campie, un brad, soarele la rasarit sau la apus, ceata, o figura de batran. De asemenea, nu am nimic cu natura, o apreciez si profit de orice ocazie sa ma alatur ei. Atunci cand le vede, privitorul se minuneaza, uita degetul pe butonul de like, totul i se pare o raritate aflata la un muzeu. Faptul ca peisajul este un gen suprasolicitat in peisajul autohton e un semn de reumatism fotografic, din pacate. De stagnare. Culori saturate, centru de interes accesibil, drame cromatice, sclipiri, linii suave, totul e simpu si usor de descifrat. Daca vii si cu altceva decat cu peisaje, soliciti resurse de timp si de energie, iesirea de sub incidenta reactiilor primare. Alb-negru e exclus, nu e interesant, e dificil. 

Astfel apare tirania publicului. Acesta nu trebuie lasat sa decida cine esti tu si ce sa faci, desi pentru el te daruiesti la un moment dat. De sub tirania publicului tot singur trebuie sa iesi. Dar ii poti ajuta subtil si pe ei sa te ajute, sa se ajute. Nu exista retete, exista comunicare. Sincera, deschisa dialogului, criticii, cautarilor incomode, rateurilor inerente, neregasirilor. In cele din urma, exista tiranie daca cineva se lasa "tiranizat". Fotograful e acela care decide rolul pe care si-l  asuma, implicand aici si urmarile pozitiei sale. Independenta este evident o conditie de lucru pentru un artist.

Pe privitor il putem intelege, pana la un punct. Nu il mai intelegem din momentul in care prefera cliseul, reteta, fiind apatic in fata unor solicitari reale, din simpla comoditate. Atunci isi devine tiran, lui insusi. Fotograful nu trebuie sa uite ca are un rol  in educarea publicului. Resemnarea, adoparea de retete comode si cerute, cu succes la public - in detrimentul exprimarii stilistice propriilor teme care il preocupa si care il pot diferentia de alti fotografi, scoate chiar in evidenta - reprezinta un abandon in fata tiraniei publicului. "Fac pozele acestea pentru ca imi pot placea mie, sau pentru ca vreau sa am succes la public?". "Vreau sa abordez acest gen si acest stil  pentru ca simt ma regasesc in ele  sau pentru ca altcineva are succes,  in acest fel?".  Un raspuns sincer ar fi cel mai util. Nu are niciun sens sa ne pacalim suav unii pe altii.

         Fotograful si publicul ar trebui sa se ajute sa evolueze impreuna. In cele din urma, fiecare e raspunzator de propria evolutie, iar munca aceasta e anevoioasa. Cu rezultate minunate, insa. Dar cine a zis ca trebuie sa fie usor? Ca fotografi, haideti sa ajutam publicul sa se elibereze de comoditatea privirii, sa afle mai multe despre lume, deschizandu-l spre o multime de genuri fotografice, prin exprimari vizuale curajoase, creative, valoroase. Ca public, haideti sa ajutam fotografii sa se simta liberi, sa-i criticam cand trebuie, sa nu-i lasam sa adoarma, sa isi doreasca mereu mai mult de la ei. Sa ne dorim mai mult de la noi, in cele din urma.

      Lumea evolueaza si e atat de diversa, haideti sa ne sustinem sa o descoperim impreuna!

            *Articol publicat in revista PhotoGraphia, 2014.