Iarna Bucureştiului nostru

Fotografiez orasul Bucuresti de aproximativ zece ani. Inainte de toate - pentru a-l descoperi. Apoi, pentru a ma afla pe mine. Am invatat sa-l privesc dincolo de contradictiile pentru care este atat de blamat, dincolo de disconfortul pe care ni-l creeaza zilnic, cu fiecare traversare, cu fiecare pas, cu fiecare canicula sau balta imposibil de trecut. La inceput l-am privit si atat, constient de faptul ca noi facem totusi orasul. Pe cat de tristi sau de veseli suntem noi, pe cat de bine crescuti sau indiferenti, el ne este oglinda.

Apoi am inceput sa-l strabat la pas, incercand sa-l imblanzesc, sa mi-l apropii, sa il inteleg, ca pe o persoana cu care trebuie sa conlucrez zilnic. In cautarea unei convietuiri suportabile, am inceput sa fiu mai atent, sa caut dincolo de ce se vede la o prima cautare. Am inceput sa uit de propriul confort si sa caut cu asiduitate acele detalii care m-ar ajuta sa contrazic cu argumente pe oricine are o critica definitiva.

I-am parcurs bulevardele, am aflat linistea dincolo de liniile de blocuri, in spate. Orasul isi dezvaluie straturile fizice, temporale si emotionale, spatiul devenind loc insusit, cu fiecare click al aparatului. Atunci reusesc sa imi insusesc fiecare pas, fiecare cadru care se deschide in plimbare, fiecare secventa care se transforma in experienta, in amintire.

I-am invatat fatetele, i-am invatat buzunarele, i-am invatat anotimpurile, am aflat secrete. Orasul are partile lui bune, strazile lui in care timpul si istoria se impletesc armonios, avand rabdare una cu celalalta. Oras al contrastelor, fara un caracter anume? Tocmai acesta este caracterul sau, de a fi mutabil, ambiguu, ciudat, contradictoriu, enervant, dar si apropiat. Adica viu. Foarte viu, avand capacitatea sa se inlocuiasca pe sine in fiecare zi. De aceea trebuie sa-i fii foarte atent, sa-i fii fidel, pentru a tine pasul cu el.  

 Iarna e speciala, ea reuseste mereu sa-i preschimbe la fata, cel putin pentru o vreme, cat tin nametii. Pana la topirea lor, cand apar din nou primele nevroze urbane, pe care le mai regasim abia la canicula lui iulie. Iarna cerne oamenii, caracterele, ceea ce ramane vizibil. Este o reala provocare sa iti propui sa afli ceva bun acolo unde nimeni nu se uita, acolo unde nimeni nu are nicio speranta, nicio asteptare. O provocare numai buna pentru fotografii fara liniste, dornici de momente in care totul se schimba, in care totul poate fi in sfarsit privit si altfel.

Asadar, sa privim orasul din iarna si sa lasam emotia sa incerce topirea frigului care ingheata nasuri si degete, bucurandu-ne de intamplarile efemere ale cotidianului bucurestean, la limita celor 0 grade Celsius.