Cuvinte în căutarea unui înţeles. Despre oameni, apropieri şi distanţe

Nu va fi un text despre Bucuresti sau despre iarna. Vor fi cuvinte despre oameni, despre mine, despre tine. Cuvinte simple, idei batatorite, nesigure, subiective, cuvinte cu un inteles, in cautarea unui sens. Daca nu te regasesti aici, e foarte bine, poti merge mai departe. Eu sunt insa aici. Poate si altii. Nu e un text care isi propune sa ofere cuiva vreo invatatura, in locul propriilor invataturi. Fiecare are motivele lui, ratiunea lui de a fi si de a face ceea ce face. Sunt mai degraba ganduri detasate, ingrediente cu care teoretic se poate gati ceva bun. Nu exista insa vreo reteta. Stim insa ca ingredientul secret al oricarei retete bune este dragostea.

          

         Am privit mereu cu un soi de curiozitate ideea de “relatie”, de “cuplu”. Nu stiu de ce, dintotdeauna a fost in mine un sambure de contemplativitate care m-a determinat mereu sa privesc cu un soi ciudat de reticenta ideea abandonarii, a instalarii confortabile, a lui “simte-te ca acasa si fa ce vrei”. Am ramas mereu atent ca in fata unui lucru neinteles si care se cere a fi mai intai descoperit. Mi-am asumat atatea experiente cate mi s-au deschis, am gresit, m-am bucurat, a fost foarte bine, a fost mai putin bine, s-au nascut mereu intrebari si viitoare amintiri. Am invatat mereu ceva. M-am aflat pe mine si am aflat cum “functioneaza” cateodata oamenii.  

      Ce ii face pe oameni sa se apropie?  Ce ii pastreaza aproape? Are dragostea un mod anume de a fi exprimata, asteptata, catalogata, recunoscuta? Nu exista niciun manual de utilizare, nu exista nicio traducere exacta a exprimarii in fapte exacte, previzibile, valabile. “Dragoste e atunci cand” – se raporteaza adesea prea usor la norme cantitative sau la traducerea limitata a exprimarii nevoilor fiziologice, prin prisma propriei intelegeri. Dar ea e necuprinsa. Si libera de orice raportare previzibila si recognoscibila. Ea e si acolo unde nu o cauta nimeni. Atunci probabil ca se poate afla Iubirea. Esenta e sa o vezi atunci cand nu mai seamana cu ce stii tu. Iubire e cand stii sa si lasi, sa uiti, sa ierti, sa protejezi de sine, cand ajuti sa plece departe, nu doar cand depui un efort sa pastrezi aproape. Sa ai. Multe contradictii.

Iubirea isi poate afla o infinitate de moduri de exprimare, cu siguranta. Iar pentru asta trebuie sa ne pregatim mereu si mereu, sa-i iesim in intampinare, sa fim demni de ea.

Asadar, ce ne apropie? Aici putem afla numeroase raspunsuri rationale. Cu siguranta, afinitatile. Pentru un ideal comun, pentru puncte slabe comune, pentru un interes, din pura atractie inexplicabila sau placere etc. Putem afla o multime de variante, toate absolut intemeiate. Fiecare si le stie pe ale lui. Oamenii uita insa in general ca totul evolueaza (nu zic ca se schimba). Ei evolueaza, lumea evolueaza, partenerul evolueaza. E bine insa sa fii pregatit, flexibil, deschis. Juramintele de azi e posibil sa nu aiba nicio legatura cu cei care vom deveni maine si pe care inca nu-i cunoastem. Totul se transforma, si de cele mai multe ori sensul poate scapa, daca nu intretinem o buna comunicare. Cu sine si cu celalalt.

Pentru aceasta insa nu ar trebui sa existe frica, teama de a fi judecat, vreo presiune. Spatiul emotional dintre cei doi ar putea actiona ca un amortizor. Iar pentru aceasta trebuie sa existe un spatiu minim, necesar. Oamenii se grabesc sa reduca acest spatiu la zero, ca si cand esenta apropierii este sa te confunzi cu fiinta celuilalt. E necesar sa stii cum sa-ti lasi si sa lasi aer, sa lasi sa fie dor, sa nu consumi, sa lasi sa creasca, sa devina.

Modul in care ne gestionam asteptarile si ratiunea de a fi in raport cu celalalt este insa decisiv pentru felul in care este definit, desenat spatiul acesta minim-necesar. Sigur, exista o contradictie care induce buna masura : prea multe asteptari conditioneaza, iar lipsa lor suna mai degraba a absenta, a dezinteres, a nepasare. Intre a fi supus asteptarilor cuiva – care pot fi legitime si foarte in acord cu principiile sale – dar nocive prin presiune, si a te simti egal, prin absenta sau prin prezenta – cu siguranta adevarul echilibrului sta undeva la mijloc (ca de obicei).

Ce-i face pe oameni sa se apropie la un moment dat cu tot entuziasmul de care pot ei fi capabili? Eu zic – curajul. Instinctele, atunci cand le lasam sa-si faca de cap, ne invaluie si pot crea forme absolut seducatoare, limpezite apoi odata cu terminarea “combustibilului”. 

Si atunci apar dramele. Probabil firea mea mai rezervata nu prinde aspectul acesta al plutirii in entuziasm, fara tinta si scop, al consumarii fara masura, bolnavicioase, dependente,  bucurandu-te pana la epuizare inaintea a ceea ce nu cunosti cum va arata si unde va duce. Unii dintre noi stiu sa simta probabil o sanatoasa traire a lui Acum. Cei nostalgici sau cei care isi pun prea multe intrebari il pot rata adesea. Nu spun nimic din toate acestea fara cea mai mare intelegere. Imi permit doar sa ma uit apoi unde se ajunge si sa pun totusi cateva intrebari cheie, necesare. Ceva nu e gresit decat daca se dovedeste a conduce pe drumuri diferite decat cele naturale ale fiecaruia. Adevarul cuiva e insa inutil de criticat din afara. Totul esueza adesea din prea bune intentii, din pilotarea gresita a “aparatului de zbor”.

Teme de gandire pentru sceptici, dar mai ales pentru curajosi degraba entuziasmabili, aflati in cautarea unui drum propriu, insusit?

          Totul incepe cu o atenta ascultare a vocii interioare, avand capacitatea de a focusa pe ceea ce “e bine” sa faci. Nu sunt simple vorbe. Cautarea armoniei cu sine si cu lumea dimprejur, validitatea si consistenta optiunilor ne definesc, in timp, sculpteaza in constiintă si in felul de a fi. Exista un instinct al caii bine alese, al lucrului bine facut, al optiunii cele mai bune – la care aspiram cu totii, dar de care adesea uitam, in iuresul de dorinte si pofte. De cate ori o situatie care a iesit aparent prost, a deschis calea catre ceea ce ar fi trebuit de fapt sa se intample, spre binele nostru? De cate ori mintea crede ca stie mai bine ce ne trebuie? Instinctul căii adevarului propriu trebuie doar lasat sa ne conduca, precum o busola, pasii. In fapt e simplu sa simti daca e bine ce faci sau nu, trebuie doar sa te asculti. Dar trebuie sa stii mereu ca binele tau nu e neaparat si binele celuilalt, sa accepti ca celalat are probabil un cu totul alt bine, de a carui aflare e raspunzator el insusi. Si atunci cel mai bun lucru pe care il poti face – este sa-l ajuti sa-l afle. Care chiar daca e diferit de al tau, e binele lui.       

Am invatat apoi ca e absolut necesar sa ai o buna relatie – tu cu tine. Sa iti placa sa stai cu tine, sa fii cu tine. E cea mai buna masura a faptului ca eventual i-ar putea placea si altcuiva sa stea cu tine. Din relatia cu sine se afla raspunsuri. Faptul ca simti cateodata sa fii solitar, sa ramai cu tine, e doar un semn de sanatoasa nevoie de sine, de spatiu si timp de reflectie, mecanism vindecator, revelator de sensuri. Raspunsurile pe care la afli singur iti sunt cele mai valoroase, de altfel. Nicio carte nu va fi trait in locul tau propria ta viata, nicio alta parere a altcuiva.

Ai nevoie sa ai incredere in tine, pentru ca si altcineva sa-si asume increderea in tine. Cu totii avem nevoie ca tu sa ai incredere in tine, nu si sa fii rupt de lume, pozand in “prinţes” sau “prinţesă” carora li se cuvine orice doar pentru ca exista. Nu, ai de lucrat cu tine si ai de lucrat ca sa castigi ceva. Mai mult, ai nevoie sa pierzi ceva ca sa castigi altceva. Dar asta e mai complicat.

Sa-ti fii sincer. Iar pentru asta e nevoie absoluta de cunoastere de sine. Sa stii ce iti e bun si ce iti e nociv. Apoi urmeaza cunoasterea celorlalti. Armonizarea spre un bine comun poate fi un scop in sine. Idealistii vorbesc despre renuntarea la sine pentru binele altcuiva. Eu cred insa ca nu are nimeni nevoie sa renunte la sine, fiecare fiindu-si in fapt cea mai buna gazda.

Am invatat ca nimeni si nimic nu poate fi raportat la sine in termeni de apartenenta.  Nu-ti apartine nimeni, nu-ti apartine nimic, cu atat mai mult sentimentele cuiva. Iti apartin propriile amintiri. Pe care trebuie sa le “parchezi” bine inauntru, sa le asezi in sertarele lor. Suntem formati ciudat si prin asimilarea unei intregi culturi poetice care mizeaza pe dependenta de celalalt, pe blocaje emotionale datorate lipsei lui (ascultati atatea melodii care deplang drama despartirii, a absentei). Emotiile risca sa devina prea usor distructive.   Sa-ti “tii firea” ar trebui sa fie un mecanism de stapanire naturala in fata incosistentelor emotionale. Dar nimeni nu e Superman iar memoria raului, scurta. Cedarea in fata propriilor slabiciuni, cea mai accesibila cale. “Lasa ca e mai bine asa decat singur(a)” nu e neaparat si cea mai sanatoasa cale.  Dependenta emotionala e nociva, cu actiune discreta dar cu impact devastator, in timp. Dar orice dependenta este o alta expresie a lipsirii de libertate, a taierii inca unei aripi.  

Suntem persoane diferite, cu destine diferite, care aleg sa mearga unul langa celalalt pentru ca impreuna poate fi mai bine. Aici apare o noua discutie. Cum e mai bine?

Putem identifica fara niciun efort doua sisteme complementare. Exista oameni care isi afla un echilibru prin ei insisi. Exista alti oameni care au nevoie sa fie echilibrati. Exista oameni care dau si oameni care cer. Stim ca acele constraste se atrag perfect, pe langa jocul imposibil de stapanit al instinctelor primare. Persoanele achilibrate inspira echilibru si risca sa fie dezechilibrate de un intrus. Cum afli o asociere echilibrata? Echilibrarea reciproca pare sa fie o solutie optima. E nevoie insa de o cunoastere profunda pentru a putea face sa lucreze impreuna doua mecanisme complet diferite.

        O greseala frecventa apare atunci cand il investesti pe celalalt cu idealurile tale. E doar un mod egoist de a te proiecta pe tine, de a-ti proiecta aspiratiile asupra lui. Te vezi tot pe tine acolo, ce iti doresti tu, iar ce iti doresti tu e bine, e cu sclipici, e destept, frumos si puternic. Celalalt insa ar trebui sa fie lasat sa fie el insusi. Sa fie ajutat sa fie el insusi. Iar daca descoperi ca nu e ceea ce credeai, nu e nevoie sa il faci responsabil pentru nefericirile ne-regasirilor tale imaginate. El e poate foarte bine, asa cum e el, doar el stie. Daca l-ai lasa sa fie, daca l-ai privi, daca te-ar preocupa adevarul lui, in egala masura cu adevarurile tale, poate ti-ai da seama ca raspunsurile erau deja acolo, dar erai prea entuziasmat(a) ca sa le si iei in considerare. Te poti bucura de ce ceea ce este celalalt, fara alt gand, il poti privi si lasa sa zboare, liber. E un “pur si simplu” care nu necesita niciun efort. Dar care deschide usi si darama pereti.

Suntem diferiti si asta e foarte bine. Si vom fi diferiti pana la capat. Putem castiga in timp bunavointa. E esential sa ajungi sa iti pese si sa accepti diferentele. La fel de important e sa iti pese ca celuilalt sa-i fie bine, asa cum trebuie sa-ti pese in egala masura de tine. Diferentele sau crezurile diferite nu aduc cu ele o “vina de a fi”, e un dat natural care trebuie doar insusit, acceptat. Nu trebuie sa-ti propui sa schimbi pe nimeni, va fi un efort inutil. Bucura-te de celalalt, fara sa il supui, fara sa il vezi ca pe o haina, fara sa il vezi ca pe ceva ce meriti, ce este de la sine inteles. Si nu te bucura prea devreme, mai lasa putin entuziasm si pentru mai incolo!

Ce conteaza de fapt?  Sa te cunosti si sa recunosti, sa te asculti si sa asculti, sa nu te minti, sa fii sincer, sa lasi sa fie, sa fii detasat atat cat sa lasi loc pentru a respira aer curat, sa ai incredere, sa te bucuri de ceea ce faci si de ceea ce sunt ceilalti, sa iubesti tot ceea ce faci, sa nu uiti ca esti liber, sa nu uiti sa zbori!

Adevarul e unul singur, doar cuvintele si intelesurile pot fi diferite. In cautarea armoniei, a unui sens, putem afla adevarul sub o multime de forme diferite, contradictorii chiar, dar toate valabile, intr-un context dat. Si e foarte bine ca este asa.