Ganduri despre starea fotografiei romanesti sau “O cromatica a sinceritatii” - actul 2

Actul 2. 

A privi fotografia.

Ar trebui sa fie magic. Sa se faca deschis, cu interes, cu flexibilitate, ascultand intai de toate ce se doreste a fi comunicat prin imagine. Traim sub dictatura imaginii care ne inconjoara si ne sufoca. Adesea extrem de facila. Ce bine ar fi sa stim sa spunem nu, sa triem, sa amendam falsul, sa alegem, sa putem formula opinii, sa determinam o schimbare spre o evolutie a consistentei si nu a invelisului colorat. Sa cerem mai bine, mai profund. Sa vrem sa aflam, sa intelegem, sa ne miram si sa ne minunam, deschisi in fata noului.

Privitorii de fotografie din Romania sunt tristi. Un fel ciudat de tristete pentru ca este entuziasta in sinea ei, dornica de nou, dar de un nou identic cu vechiul cunoscut, dependenta de clisee din care ii este imposibil sa scape. Ceea ce cunosti devine reper, ceea ce cunosti nu-ti poate face rau. Paradoxal, consumatorul de imagine, privitorul pare a fi dornic sa-si confirme ceea ce stie deja. Nu sa afle lucruri noi despre lume, despre sine. Apoi, sa-si confirme faptul ca are dreptate. Noutatea sau necesitatea de a intelege il sperie, il destabilizeaza. Pentru ca solicita un efort. Necesita o minima cunoastere.

Peisaje, portrete cu copac in brate, copii, porumbei, pisoi, frunze si ramuri in forma de Eminescu, papadii, cersetori, bucurii sau drame imediate. Traind in orase, am uitat cum arata un deal, cum arata un pom cu frunze galbene, ne minunam de un rasarit sau de un apus sau de un nor dramatic ca in fata unui exponat la muzeu. Culori sa fie, cat mai multe culori, vesele, saturate, electrice! Alb-negru nu gustam decat rar si la vernisaje, de ochii lumii, e o fotografie dificil de patruns, nici macar nu stim ce a vrut artistul sa spuna. Sau ne facem ca intelegem ca sa para ca suntem cunoscatori. Se poate si asa. De aceea fotografii sufera si fotografia la fel, pentru ca publicul nu-si doreste mai mult, pentru ca ramane ancorat in necunoasteri cu care se obisnuieste pana la  urma, pentru ca mimeaza o privire care intelege doar pentru  a fi sigur ca nu se iese cumva din turma. Din nou e vorba despre sinceritate. A privirii, a relatiei cu fotograful. Putem spune ca fotografii si publicul se merita unul pe altul. Asta, daca nu cumva aceasta afinitate adoarme simturile, in cele din urma.

Consumatorii de imagine ar putea, inainte de toate, sa-si faca timp sa priveasca. Sa nu-si mai construiasca idoli din pixeli. Sa iasa de sub dictatura scroll-ului si like-ului. Sa elibereze fotografia de apasarea refuzului de a evolua. Sa poata privi critic, sa fie un motor al avansarii fotografiei. Evolutia acesteia nu  depinde doar de fotografi. Fotografia, fara privitori constienti de rolul lor, nu exista. Intr-o lume ideala a privirii eliberate, nu exista nici macar fotograf, exista doar imaginea, ea este interlocutorul legitim al privitorului.  Este un rol care trebuie luat cat mai serios in considerare, cu sinceritate.      

A evalua fotografia. 

Ma aflu des in situatia de a evalua fotografiile altor fotografi. Ar trebui sa fie magic. Cateodata este. Imi dau seama ca mediul competitional este foarte firav in Romania. Plin de avant acum cativa ani, sistemul unor concursuri nationale de fotografie constante reusise sa coaguleze o miscare fotografica imprejurul lor. Dizolvata aproape complet astazi. Este foarte important, ca fotograf, sa te pui intr-o situatie de competitie cu alti fotografi, ai de invatat la fel de multe ca atunci cand faci fotografie. Inainte de toate, este necesara o autoevaluare drastica. Simpla selectie de imagini este o activitate extrem de benefica si careia ar trebui sa i se acorde timp din plin. Simpla descarcare a cardului nu poate aduce cu sine constientizarea valorilor intrinseci ale produslui vizual. Traim intr-o lume in care “acum”-ul este esential. Ce nu se intampla “acum”, nu mai arost sa aiba loc niciodata. Cu fotografia, lucrurile stau putin altfel. Precum vinul, are nevoie sa stea, sa se descopere, sa se afle, sa se invecheasca pentru a-si confirma buchetul, pentu a-si decanta valorile reale. De aceea dictatura digitalului poate lua mintile pentru ca face totul posibil "acum". Dar calitatea fotografiei nu depinde de acum ci de o cu totul alta incarcatura care se obtine cu rabdare, privind cu atentie, constient de valorile vehiculate si care se contureaza pe zi ce trece. Evaluez si pot afirma ca nu mai avem rabdare. Sa lucram cu rabdare, sa privim cu rabdare, sa alegem cu ochi, inima si minte, sa comunicam coerent un mesaj care merita transmis mai departe.

Cultura valorii provoaca evaluarea justa. In acelasi timp, critica de fotografie e cvasi inexistenta. Cand spun critica nu ma refer la tipete si urlete, jigniri si dat cu capul de pereti, cum este inteleasa critica in Romania. Ma refer la o capacitate de evaluare si de discernere a acelor elemente purtatoare de valori. Critica de fotografie e in sine o activitate la fel de importanta precum fotografiatul insusi, poate chiar mai importanta. Pentru ca ilumineaza fotograful asupra propriului gest, din cu totul alte unghiuri de vedere. Fotograful este, in cele din urma, captiv propriului "punct de statie", propriei viziuni. De aceea, fotografia in Romania este trista, in lipsa unui sistem critic care sa incline balante, capabil sa ofere repere, sa explice si sa imbogateasca. Nu, a da “like” nu inseamna a evalua. O imagine cu 1000 de like-uri nu inseamna ca e mai buna decat una cu 30. Inseamna ca e cu siguranta comerciala, mai populara, mai usor de digerat. Nu neaparat mai buna, cu o valoare mai mare.  La fel, o imagine descarcata de pe card si “urcata” pe peretii unei expozitii ad-hoc nu inseamna ca e automat valoroasa.

Calitatea se obtine, desigur, printr-un gest fotografic asumat, dar si in timp, dand la o parte ce nu e necesar. Ceea ce astazi pare senzational, maine se poate dovedi a fi doar un balon de sapun. Fotografia sincera nu-l da pe “maine” pentru “azi”, desi depinde de un “acum” imediat si intens. 

Prima parte a eseului - despre "a fi fotograf", se poate accesa aici.