Interviu 1x.com Marius Cinteza cu Vlad Eftenie

Acest interviu a fost realizat de Marius Cinteza si publicat in limba engleza pe reputatul site de fotografie 1x.com.
Redam aici versiunea originala, in limba romana, pentru o cat mai buna intelegere a ideilor poetice si a interviului, in ansamblu. 

M.C. Pentru inceput, te-as ruga, Vlad, sa ne spui ceva despre omul din spatele aparatului de fotografiat, hobby-urile tale, despre proiectele in care esti implicat.

V.E. Salutare! In spatele camerei, cu aparatul in mana adica, ma transform, devin orice imi propun sa fiu. Chiar si invizibil. Sunt avid sa privesc oamenii din oras pe langa care trec. Fara camera, e o alta poveste. Sunt timid si introvertit, cand nu fac fotografie sau nu vorbesc oamenilor despre fotografie. Tacut si gandind prea mult, cautand sensuri, explorand si minunandu-ma de lumea inconjuratare. Sunt atras de comunicare, de psihologie si dezvoltare personala. Ma intereseaza emotia gesturilor si mecanica relatiilor interumane si mai ales ce se ascunde dincolo de ceea ce vedem, descoperirea acestor mistere ale vietii de zi cu zi. Imi place mult sa povestesc, sa cunosc oameni, sa explorez, sa ma plimb mult pe jos, ca pieton, sa ascult muzica buna. Imi plac orasele si strazile lor.  Am sansa sa lucrez cu studenti, la UAUIM, si sa-mi exprim intreg entuziasmul de a indruma si de a ilumina misterele prezentei omului in lume, cu ei. Sunt activ in social media si am doua conturi la care tin mult si care se dezvolta frumos, pe Instagram si Facebook. Scriu articole despre fotografia urbana/de strada, acum realizez o rubrica la radioul public despre modul in care privim orasul, tin workshopuri si prelegeri despre fotografia de strada/urbana si pregatesc o carte despre modul in care vad eu gestul de a fotografia, folosind ca ingrediente spatiul, timpul si emotia, in cautarea a ceea ce numesc prin “moment de gratie”.

M.C. Care este experienta care ti-a marcat cel mai mult viziunea fotografica sau modul de a fotografia, pana acum?

V.E. Intreaga viata de pana la descoperirea fotografiei, de acum vreo 15 ani. Experientele prin care am trecut, muzica pe care am ascultat-o, filmele pe care le-am vazut, facultatea pe care am urmat-o, dorurile si dilemele. Totul a devenit congruent in momentul in care fotografia a decis sa imi faca un semn discret, dar decisiv. Simteam ca nu cunosc nimic despre lumea in care traiesc si aveam nevoie de un instrument. De atunci am devenit pregatit pentru ea, iar ea mi-a deschis o cale extraordinara. M-am descoperit pe mine insumi si lumea in care traiesc. Continui sa o fac si sa ma minunez in fiecare zi, a devenit un mod de viata, cu atat mai mult cu cat pot povesti si celorlalti ce aflu, spre a le fi de folos si lor.

M.C. Practici in mod preponderent fotografia street&urban, pe langa alte genuri fotografice. Ce te-a atras la acestea? 

V.E. Nu am inceput cu fotografia de strada. Nici nu stiam curentul si nici nu banuiam ca il pot practica. La inceput imi pozam pisica, concertele la care mergeam, peisajele excursiilor prin tara si strainatate. Totul cu un mic aparat digital (Olympus c300 si apoi c5050) care m-a dezinhibat si cu care am trecut de bariera celor 36 de cadre numarate si dramuite ale filmului. Am inceput sa experimentez, iar asta a durat vreo 2-3 ani. Nu aveam un stil anume, pozam orice, dar incercam sa vad altfel, sa percep mai adanc, sa privesc dincolo de aparente. Pana cand intr-o zi am simtit ca am epuizat tot ce stiam sa fac cu aparatul digital si am simtit sa trec pe film. Era o perioada in care fotografi isi vindeau aparatele pe film pentru a lua unele digitale, asa ca am reusit sa achizitionez tehnica profesionala cu un pret foarte bun. De la Canon AE1, la Canon T90 si apoi la Nikon F5, cu obiective wide si tele, luminoase, m-am aruncat pur si simplu in neantul vietii cotidiene si am inceput sa pozez pur instinctiv, inchizand orice gand si lasand intuitia si reactiile sa ma conduca. Ce am descoperit a fost fabulos. Din acel moment am stiut ce voi face mai departe. Asa mi-am dat seama ca am fost ales de fotografia de strada sa merg pe filonul clasic al momentuui decisiv, care presupune capacitatea de armonizare cu intregul si de a sesiza punctul microscopic optim al acestei stari efemere. Si sa fiu acolo, declansand. A aparut magia si constientizarea unei noi lumi senzoriale si emotionale. Cautand, am aflat.  

M.C. Esti arhitect, dar si cadru didactic la Universitatea de Arhitectura "Ion Mincu" din Bucuresti. Cum se intersecteaza arhitectura cu fotografia, complementar, si cum ti-au slefuit aceste activitati viziunea fotografica?

V.E. De la aceasta intrebare am pornit si eu cand am decis ca singurul mod in care pot concilia profesia de arhitect si pasiunea pentru fotografia de strada/urbana este sa fiu eu insumi si sa creez o fuziune, un produs unic. Asa am nascut tema studiului doctoral, realizand o premiera in cercetarea academica si sintetizand, in folosul gestului arhitectural, inrteaga experienta castigata prin fotografie. Fotografia ca instrument de studiu in arhitectura, mizand deopotriva pe o latura rationala dar incluzand, cu egala pondere, latura emotionala, practic ignorata in studiul stiintific de specialitate. Astfel s-a nascut cursul pe care il sustin la UAUIM si intregul fond teoretic, argumentat, al workshopurilor si prelegerilor pe teme fotografice. Am iesit din zona de studiu empiric, experimental, intrand in cea de argumentare metodica, sistematica. Am conturat teoretic mult mai clar instrumentul fotografic, orientat cu predilectie spre zona practica.

Fotografia te ajuta sa cunosti lumea mai profund si natura fiintei umane. Pentru un arhitect, sunt cerinte absolut normale, cu efecte subtile in gestul sau profesional. Dincolo de atractia spre compozitie, relatia luminii cu plinurile si golurile, texturi, suprafete, cadre sculptural-cinematice, arhitectura e pentru oameni, despre oameni, in cele din urma.

M.C. Ai castigat in 2014 sectiunea "Low light" a prestigiosului concurs de fotografie Sony World Photo Awards. Ce a insemnat pentru tine si cum te-a influentat?

V.E. Acest premiu m-a bucurat, dar el este rezultatul complet fericit si plin de hazard al unei decizii subiective a unor oameni, intr-un context, timp si loc date. Eu am ales intuitiv o poza din alte sute de mii, ei au avut de ales dintre alte sute de mii, si iata ca la sfarsit ne-am intalnit intr-un punct unic Moment decisiv. Premiul nu m-a schimbat in nicun fel pe mine, cat perceptia celorlati despre mine. Cand capeti o recunoastere din strainatate, asta iti valideaza in sfarsit gestul in fata semenilor. Pana atunci erai tu si pasiunea ta, acum esti luat si in serios, in sfarsit. Eu continui sa fac ceea ce imi place sa fac, fotografic.

M.C. Stiu ca tu calatoresti mult, dar ai si o relatie speciala cu orasul tau natal, Bucurestiul. Cum se compara acesta, din punctul de vedere al oportunitatilor fotografice, cu alte orase? Cum abordezi fotografic un oras pe care il vizitezi pentru prima data?   

V.E. Am inceput sa fac fotografie de strada la Paris. Eram in excursie, faceam poze. Departe, in orase straine. Dupa ce am vazut ce minuni am descoperit fotografiind, mi-am propus sa incerc si la Bucuresti. Poate reusesc sa aflu ceva ce nu stiam. Dar pentru asta a trebuit sa ma transform in turist al propriului oras. Obisnuim sa credem ca lucrurile valoaroase se afla departe. De aceea plecam departe si le cautam departe. Nu ne gandim niciodata cat de bogata e lumea pe care o locuim zilnic, fiind cumva amagiti de rutina cotidiana care pare ca ascunde totul, ca il transforma in banal. O simpla schimbare de perspectiva transforma totul. Fotografiez Bucurestiul aproape in fiecare zi de peste 10 ani, a devenit terapia mea zilnica prin care incerc sa tin rutina departe, sa pot ramane mereu mirabil in fata lucurilor care asteapta sa fie descoperite si care se afla deja acolo. Trebuie doar privite. Bucuresti e acasa, mereu e ceva bun de pozat. Toamna e colorata, iarna schimba complet peisajul, primavara aduce tonuri vii.

Intr-un oras nou ma las complet condus de stare, de emotie, de lumina. Tehnic si compozitional urmez cam aceleasi rutine care imi definesc stilul. Caut lumina, caut cadre simple, subiecte care pot isca impact vizual. Caut sa fiu relevant in ceea ce arat, sa caut esenta. E bine cand am timp, imi place sa revin si sa aprofundez. Mereu poate aparea un nou strat de explorat. Privesc oamenii, cladirile, spatiile urbane, in cautarea momentelor exceptionale. Construiesc stari emotionale. 

M.C. Din punctul tau de vedere, ce este mai important atunci cand faci fotografie street&urban? Starea, povestea sau momentul?

V.E. Cred ca povestea contine secvente, punctele culminante pot deveni decisive, prin declansarea care confirma sau nu momentul. Ca sa vezi o povesti, trebuie sa vezi dincolo de aparente, sa iti poti imagina, sa te lasi inspirat, Asta tine de stare, iar starea evolueaza, se transforma permanent, la contactul interiorului fiecaruia cu exteriorul. Este o relatie ambivalenta, o zona o influenteaza pe cealalta. Starea emotionala se transforma, fiind constient in permanenta, orasul capata nuante. Observatorul devine conectat, alert, apare o stare de focus. Spatiul este virbratie, spatiul dintre oamenii de pe strada nu este vid, este incarcat cu vibratie invizibila, puterea gandului poate influenta ceea se intampla in afara. Daca vreau sa ma simt invizibil, totul depinde de mine. Atunci devin invizibil. Lumea este ceea ce vrem noi sa fie, perceptia este pur subiectiva. Eventual, orasul exsta doar in mintea si in imaginatia noastra, totul devine o joaca, intr-un vis. Eu asa incerc sa fac fotografie, pe strada, sa simt, sa ma las purtat.

M.C. Frumusetea in fotografia de strada consta si in abilitatea de a captura momentul intr-un mod complet natural, nealterat, neinfluentandu-l. Care este relatia ta cu subiectele?  Interactionezi cu ele sau ramai discret?  

V.E. Sunt un observator neuntru, tacut, invizibil. Evit cu orice pret sa fiu vazut, ca sa nu alterez intamplarea. Imi place sa capturez momente autentice, reactii, comportamente in plina desfasurare, clipe efemere aflate la apogeul consumarii.

M.C. Afirmi ca declansam in noi transformari spontane si profunde atunci cand reusim sa observam orasul, strada si oamenii din noi perspective. Cum poate fi rutina cadrului cotidian privita cu alti ochi?

V.E. Fiind atenti si conectati, constienti si flexibili prin perceptie, evoluam impreuna in timp si spatiu, concomitent cu mediul inconjurator, ca sistem. Aparatul foto e doar o extensie, un instrument de notare. El poate influenta abordarea unor noi moduri de a privi,  prin entuziasmul pe care il poate oferi interpretarea fotografica a realitati parcurse. Obiectivele nu vad ca ochiul uman, uneori vad chiar mai bine. Cand spun ochi – nu spun viziune. Aceasta apartine in totalitate fotografului, este o expresie a experientei lui de viata si a modului de a raporta trairrea emotionala la realitate. Poate fi exprimata stralucit atunci cand subiectul si inspiratia devin convergente prin realizarea tehnica a imaginii, prin abstractizare. Nici macar nu trebuie un “alt unghi”, cel mai bun e acela care raspunde nevoii spontane de a declansa, pentru a exprima optim subiectul. Iesind din modul uzual de a percepe si de a ne deplasa, de a parcurge spatiul urban, cautand noi intelesuri si moduri de a vedea, pot aparea si noi moduri de a privi.   

M.C. Ai un portofoliu fotografic impresionant, iar activitatea ta este apreciata atat in tara cat si in strainanate. Ce sfaturi ai pentru cei care incep fotografia?

V.E. Multumesc pentru apreciere, tot ceea ce fac este realizat din pasiune, cu pasiune, cu placere, cu drag, cu iubire pentru fotografie si oameni, pentru privitori. Incerc sa ii ajut sa vada, sa isi largeasca si pozitiveze perceptia, sa capete incredere sa caute acolo unde ei nu cred ca se poate gasi ceva.  Sfaturile pot fi inutile fara o scanteie din interior, fara nevoia care te macina sa cauti, sa te exprimi, sa declansezi, sa simti aparatul, sa simti ca esti la drum. Fiecare zi aduce un nou inceput, mereu suntem incepatori. Un incepator (in sesul tehnic al cuvantului, al experientei cu aparatul), ar trebui sa fotografieze cat mai mult, cautand sa afle ce ii place cel mai mult, sa se regaseasca. Apoi, sa incerce tehnici multiple, sa afle cum se poate adecva viziunea cu tehnica. Sa isi afirme viziunea, sa fie creativ, sa nu ii fie teama de greseala, sa exprimenteze cat mai mult. Sa participe la concursuri si sa si poate evalua rezultatul, riguros. Sa se plimbe cat mai mult, sa citeasca, sa asculte muzica ce il inspira. Sa se caute pe sine. Nu noi alegem fotografia, ci ea ne alege pe noi, daca ne daruim ei, daca suntem sinceri si o pretuim. Abia de atunci incepe fotografia adevarata.     

M.C. Faci fotografie in ultima vreme si cu un telefon mobil. Cu ce instrumente preferi sa lucrezi pe strada (aparate, obiective, etc.)? Ce set foto minimal  recomanzi pentru fotografia street&urban? 

V.E. Folosesc telefonul mobil in ultima vreme, pentru ca am vrut sa ajung la esenta gestului fotografic. Cea mai buna camera e cea pe care o ai cu tine. Pur si simplu m-am lasat sedus de ideea de a fi comod si de increderea ca poti face o poza cu impact cu orice aparat, chiar si unul minimal, atunci cand esti stapan pe viziunea ta.  Mai este si o chestiune de workflow. In ultimele luni nu a mai fost nevoie sa stau ore intregi la calculator sa pregatesc imagini pentru publicare. Le procesez aproape in timp real direct pe telefon, cu aplicatii dedicate, postez in timp real. Fotografiez, prelucrez, postez, instant. Sigur, cand am un job, lucrez cu un dslr. Intr-o  incursiune urbana in straintate lucrez cu 3 aparate, am nevoie sa fiu flexibil si sa pot obtine imagini de calitate. In Bucuresti, telefonul si un mic compact de buzunar, cu zoom, pentru cadre cotidiene, sunt arhi-suficiente. Paradigma fotografiei se schimba in perioada consumerismului, ceea ce nu este bine. Cred ca fotografia are nevoie de timp sa se aseze, sa isi decanteze valoarea, si abia apoi sa fie prezentata, eventual. Asa lucram pe film. Nu ma grabeam nicaieri, nici sa vad rezultatul, nici sa public. Era doar gest fotografic pur. Digitalul a adus o schimbare, dorim sa vedem imediat rezultatul, eficienta scade. Cand stii ca simti bine, sti ca rezultatul e bun, nu ai nevoie de confirmari. Epoca retelelor e socializare a accelerat si mai mult acest proces. Imaginile castiga in impact, dar pot scadea ca relevanta, in timp. Astazi, o poza e valabila acum, maine e deja veche. Asta nu e bine, magia fotografiei consta tocmai in puterea de a invinge timpul.

Ca tehnica folosita, imi plac obiectivele cu unghiuri largi de cuprindere (undeva intre 18 si 20mm), 85-ul pentru portrete, zoom-ul mai lung pentru perspective comprimate.  As recomanda un aparat usor – un mirorless (astazi tehnica a evoluat extrem de mult, cu punere la punct instanta, stabilizari eficiente, post focus chiar), cu un obiectiv wide si unul uminos pentru portret, un mic cmapct zu zoom pentru situatii la care nu poti ajunge cu pasul, si chiar si un telefon mobil bun. Nu exista retete, fiecare fotograf trebuie sa isi aleaga tehnica cu care se simte cel mai bine. Eu ma simt bine astazi avand impact maxim cu aparate mici.  E o provocare.

M.C. Care este fotograful tau preferat si cum te-a influentat activitatea lui? Exista vreo imagine care te inspira in mod special?

V.E.   Marturisesc cu onestitate ca la inceput nu m-a interesat niciun fotograf. Nu stiam nimic despre nimeni. Voiam sa explorez singur, voiam sa declansez. Am facut-o pana am descoperit fotografia si am avut singur nevoie sa vad ce fac alti fotografi. Asa l-am descoperit pe Edward Weson, pe H-C. Bresson. Am capatat incredere ca fac bine ce fac si ca explorarea nu are sfarsit. Marii fotografi demonstreaza mereu ca orice este posbil in fotografie, daca iti asumi ce simti si stapanesti perfect tehnica exprimarii starilor si ideilor, prin fotografie. Apreciez mult scrierile lui Andreas Feininger si Susan Sontag. Apoi am inceput eu insumi sa teoretizez domeniul si prin studiul doctoral am parcurs exhaustiv bibliografia dedicata fenomenului fotografic.

M.C. Fotografii au in general propria lucrare favorita. Ne poti spune care este aceasta, de ce e speciala si povestea din spatele realizarii sale?

V.E. Am fotografii preferate, dar fara nicio poveste, am fost acolo si am declansat in mod fericit si gestul s-a conscumat cu discretie. Am imagini la care nu tin atat de mult si pentru care am povesti care ma impresioneaza de fiecare data cand mi le amintesc. Cereri de casatorie in direct, tactici si strategii de abordare a unei situatii bazate pe o sansa de moment, clipe emotionante in care am renuntat sa fac poza, din respect pentru subiect, momente pozate doar cu privirea, fara sa mai scot aparatul. Am trecut prin toate ipostazele posibile, cu fiecare situatie. Mi s-au confiscat filme, mi s-au sters carduri, am fost luat de poltie, din neatentie. Experiente de viata, adesea anecdotice sau profunde, in cele din urma. Imi e greu sa descriu acum o poveste, prefer sa las imaginile sa trezeasca imaginatia cititorilor. Fiecare imagine e speciala pentru ca adauga cate o piesa de puzzle la ceea ce devin eu, ca om, si privitorii, prin felul in care afla lumea, prin fiecare fotografie parcursa.

M.C. Suntem aproape de incheierea interviului nostru. Iata si ultima intrebare: exista o directie anume spre care vrei sa te indrepti, fotografic, in viitor?

V.E. Desigur: directia inainte :). As vrea sa revin la tehnici clasice de fotografiere pe strada, cum faceam odata. Acum ma pregatesc sa-mi innoiesc echipamentul fotografic, dupa o perioada de 5 ani de tranzitie si mai degraba improvizare dar si testare temeinica. Tintesc un dslr full frame, un mirorless si un nou compact cu zoom. Pentru joburi, pentru lucrul de zi cu zi mult mai flexibil. Voi continua sa tin workshopuri si prelegeri pe teme fotografice, acum sustin un nou modul – avand ca tema fotografierea cu impact, cu telefonul mobil. Pregatesc o noua carte avand ca subiect fotografia ca si instrument in dezvoltarea personala. Voi continua sa fotografiez zi de zi, ca terapie. Sa ma plimb mai mult. Voi continua sa fac fotografie din pasiune, cu pasiune, sa imi deschid noi oportunitati de a experimenta. Voi continua sa visez si sa descopar cine sunt, cine suntem noi si lumea in care traim, sub incidenta unei lumini bune, pozitive.

  Interviul in varianta engleza de pe site-ul 1x.com poate fi citit aici.

A preda fotografia. Cum se poate învăţa fotografia?

Pentru mine - este magic. Ma ajut si ajut sa ramana magic si pentru cei care se apropie pentru a afla. Magia a aparut atunci cand gestul fotografic s-a transformat in intrebare, urmata de cautarea unui raspuns. Si au aparut o multime de raspunsuri. Paradoxal, afirm faptul ca fotografia nu se poate invata de la altcineva decat de la tine insuti, prin tine. Cu toate acestea, am creat un curs de fotografie urbana&street. 

Ca lector, fotograful ar trebui sa fie constient ca nu ii ipoate invata pe altii, dar, cu siguranta, ii poate inspira, ii poate ajuta sa creada in ei, sa creada ca pot. Asa cum, simetric, cei care decid sa afle despre fotografie ar trebui sa fie constienti sa nu ceara sa fie invatati. Exista situatii cadru, dar niciodata doua scene identice sau previzibile pe lumea asta. Fotografia este o cale pur personala. 

Nu ma pot duce la Nichita Stanescu sa-i solicit sa ma invete sa fac poezie, in niciun caz ca el. Il pot citi si ma pot lasa inspirat. Apoi ma pot descoperi pe mine. Aflarea fotografiei este un efort pur personal. Asta nu trebuie sa induca un "autism". Trebuie sa ne dorim sa aflam, sa evoluam. Efortul este al meu ca invatacel si nu transferat celui la care ma duc sa aflu. Si nu, cheia nu sta in manuirea perfecta a setarilor aparatului, ci in buna armonizare a viziunii fotografice cu trairile interioare. Si nu, workshopul pe banda rulanta nu e un mediu de invatare real. Socializarea nu induce invatare, trateaza doar frica de a fi singur cu aparatul. Si nici pe aceea complet. Si atunci e mai bine sa-l lasi deoparte.

De la un curs de fotografie nu ar trebui sa cer sa fiu invatat fotografie, ci sa aflu ceva despre mine. Asa cred ca merita structurata o comunicare menita sa transfere idei intre parteneri de dialog. Nu e nimic mai trist decat invatacelul care asteapta totul de-a gata, decat un curs despre tehnica fotografica si care promite invatarea deplina a fotografiei. Nu e nimic mai trist decat fotograful care nu stie sa-si comunice crezul, stiinta, pasiunea, care tine la secretele lui ca si cand tocmai a inventat roata sau focul. 

De aceea mediul de invatare fotografica in Romania e trist. In masa, se comunica inadecvat, ocolind teme reale de reflectie, facand abstractie de esenta, abordand teme facile, in zece pasi.

Desigur, e laudabil ca exista o “piata” a invatarii de fotografie, in plina formare, in plin proces de segregare a elementelor purtatoare de valori, a conturarii unor metode de predare si de lucru. Exista pasi valorosi care ajuta, fara indoiala, devenirea a ceea ne dorim sa fie fotografia romaneasca.

Predarea fotografiei ramane, in cele din urma, tot un exercitiu de sinceritate in fata celui care vine deschis sa invete si care merita sa fie instruit cum sa o afle.

Cred sincer ca fotografia se invata in fapt singur. Este un gest pe care ti-l acorzi, o placere pe care ti-o satisfaci, o cautare care iti apartine. Poate suna brutal aceste cuvinte. Ele sunt doar sincere si nu este vina nimanui pentru crezul meu. La fel de intens cred ca este extraordinar de util sa te uiti imprejur, sa capeti repere care sa te ajute sa te inscrii in lumea fotografica in care incerci sa existi. Iar pentru asta, intalnirile cu alti fotografi ar trebui sa genereze experiente utile pentru toata lumea. Dezbaterea, aflarea ideilor celorlalti, afirmarea propriilor pareri, meseria "furata" cu stil si sinceritate, impartasirea transparenta a unor cunostinte, intrarea in arena "leilor", toate acestea sunt gesturi care ajuta aflarea fotografiei.

De invatare te poti ocupa asadar singur, pentru inspiratie si aflari complementare, exista intalnirea cu fotografia si lumea ideilor celorlalti.

 Un workshop aduce laolalta toate aceste ipostaze, mizand pe incredere. Pe de o parte, increderea in onestitatea si deschiderea sincera a lectorilor, a celor care izvorasc idei. Nimeni nu inventeaza fotografia sau roata, astazi. Pasiunea naste pasiune si inspiratie. Pentru un lector, daca la capatul povestii exista de partea ascultatorilor zambet si o inspiratie care vibreaza in aer, tinta a fost atinsa.

          Asteptari avem cu totii. Uneori (daca nu cumva mereu) eliberea de asteptari poate curata relatia de comunicare. Vedem impreuna despre ce e vorba, tragem concluzii la sfarsit. Asteptarile insa pot motiva. Motivatia nascuta din pasiune nu are insa nevoie de carje. Castiga orice cursa si orice maraton, singura.

 Cursantii au asteptari. Mergi sa primesti o informatie, mergi sa devii mai intelept, mai destept, mai inalt, mai blond. Ideal cand la capatul cursului, simti un plus inauntru, simti ca te-ai imbogatit cu ceva. Raspunderea nu e in totalitate a lectorului, depinde si de urechi ce aud, cum asculta, ce inteleg, cum sedimenteaza informatia. Plecam de la ideea ca lectorul va livra o informatie premium.

Ce asteptari are un lector  de la cursantii sai ? Sa vina cu mintea libera, cu inima deschisa. Sa asimileze critic informatia, sa fie implicati, pretentiosi, curiosi. Sa puna cat mai multe intrebari. Sa dovedeasca folosirea corecta a timpului petrecut impreuna si a energiei investite. Sa uite faptul ca in fotografie conteaza doar tehnica sau ca subiectul se afla doar in fata aparatului. Sa nu intrebe la capatul unui curs despre emotie cum se seteaza aparatul ca sa capturezi imagini emotionante. Sa uite ce stiu deja si in acelasi timp sa fie critici. Sa creeze o relatie echilibrata si motivanta de comunicare. Sa fie pasionati de fotografie, sa fie sinceri.

In cele din urma, Fotografia nu este un gest obligatoriu. Ea nu trebuie sa fie captiva intr-o incapatanare oarba, in orgolii. Ea trebuie lasata sa se apropie. Cu blandete si cu pasiune. Lasata sa respire. Atunci cand ne inconjoara, fie ca o practicam, fie ca o privim, fie ca o invatam afland, avem o datorie in fata sa. Un exercitiu de sinceritate cu noi insine, cu privitorii. Calea cea mai scurta e cea mai dificila, dar cea degraba aducatoare de lumina. Acea lumina in care nimic nu mai pare trist. Suntem la inceput. Un perpetuu inceput, in calea aflarii unei constiinte fotografice demne si valoroase.

Haideti sa reflectam impreuna cum sa facem sa ne placa sa fim acolo si la capat sa simtim ca ne-a fost tuturor util. Ar trebui sa fie simplu. Cu incredere.

* fragmente din acest articol au fost publicate in revista PHOTOgraphia

Tirania privitorului. Despre stil, etică şi opţiune în fotografie.

            Nu, titlul nu este o ancora de jurnal de stiri. Daca imaginile ne invadeaza viata de zi cu zi fara nicio precautie, ar fi poate mai nimerit sa vorbim despre o "tiranie" a imaginii, implicit a fotografilor, mai degraba. Sa fie astfel fotograful - "tiranul" zilnic? Ei bine, nu. Ar fi prea simplu. Fotografii pot avea toate vinile din lume, dar de tiranie nu pot fi acuzati. Cel mult de delasare in favoarea comoditatii privitorilor, de entuziasm excesiv, de orgolii nemasutare si lista ar putea continua. Atunci, tinta ideii devine mai  clara. Dar sa vedem despre ce e vorba.

Actul fotografic presupune prezenta a trei entitati: fotograful, instrumentul fotografic si privitorul. Schematic, in general se intampla urmatorul proces: cineva incepe sa fotografieze, crede ca ii place, ca are talent, dupa  un timp isi poate confirma acestea. Apoi, constientizeaza necesitatea aflarii si imprimarii unui stil, care reprezinta un mod de a insufla viziunea proprie. Stilul ofera o amprenta vizuala usor de identificat si de recunoscut. Pot aparea apoi privitori care accepta stilul propus, care il considera atractiv, care simt ca prin decodificarea sa pot afla o cale de a se apropia de intentia autorului. Se instaleaza comunicarea, limbajul devine comun. Apare dulcele moment al unei intalniri benefice: autorul creeaza un produs care are priza, care este consumat, care place. Toata lumea e multumita. 

          Apoi, in mod normal, ar trebui sa se declanseze un moment de criza. Autorul ar trebui sa-si doreasca sa evolueze, iar produsul sau, odata cu el. Publicul poate fi conservator. Odata obisnuit cu ceva, poate fi greu determinat sa-si doreasca ceva nou,  e un mecanism care presupune un efort de adaptare. Care nu poate fi cerut, impus, dar poate fi ajutat. Si atunci autorul poate fi pus in pozitia de a alege: fie sa ramana pe loc, stabil, folosind retete deja verificate, fie sa riste drumuri noi, dar fara vreo garantie a succesului. Si atunci autorul ce este de fapt? Creator sau entertainer? Acest fapt nu il poate stabili decat el  insusi, cu sinceritate.

              Asadar, etic, un fotograf poate fi complet independent? Depide de crezul fiecaruia relativ la menirea sa. Drumul solitar e cu siguranta mai greu, dar el nu depinde decat de deciziile propriului spirit. Ceea ce poate fi eliberator, odata aflata calea. Pe de alta parte, creezi cu tine - dar nu creezi doar pentru tine. Arta schimba lumea, daca mesajul ajunge sa determine acest lucru. Si atunci un ochi se deschide natural si spre privitor. Prezentarea imaginii, aratarea ei induce deschiderea unei cai de comunicare a unui mesaj. Atunci cand un fotograf isi prezinta imaginile, el comunica ceva, cuiva. Se deschide asadar o posibila relatie cu privitorul. Indiferenta sau nu? Depinde iarasi de rolul pe care si-l asuma fotograful.

        Trebuie insa facuta o delimitare. Fotografii profesionisti pot sta sub incidenta tiraniei beneficiarului, clientului, editorului. In general, cauti un fotograf pentru ceea ce face el, corelat cu ceea ce cauti tu ca privitor. Pentru cei profesionisti, tema e simpla, isi indeplinesc jobul asttfel incat si ei si clientul sa fie multumiti, in cel mai bun caz. Clientul trebuie oricum sa fie multumit, altfel nu plateste. Povestea se termina aici. 

        Nuantele pot aparea la fotografii (amatori) entuziasti. Care vor sa existe de dragul fotografiei. Pentru care expunerea le asigura clipa de nemurire. In cel mai bun caz, le poate asigura cele 15 minute de celebritate warholiene. Care se cauta pe ei, cauta stilul, o forma de exprimare si care vor avea mult mai multe probleme dupa ce il afla  (shht, sa nu le spuneti, pentru ca daca afla asta, apoi nu il mai cauta).  

Mediul de exprimare a evoluat astazi, in secolul vitezei si al consumului. Simezele expozitiilor organizate din timp in timp s-au mutat pe peretii mediilor internet. Si masinaria trebuie aprovizionata cu combustibil ca sa mearga. Nu postezi, nu existi. Postezi, lumea se misca. Obosesti, o iei de la capat. Mecanismul nu iarta. Desigur, nu trebuie dezvoltata o psihoza. Viata, fotografia, se intampla din fericire afara, in timpii de log out. Pe viu. Unde fotograful este cu sine si cu aparatul, in plimbare, facand poze. 

Fotograful entuziast ar putea sa lucreze inainte de toate pentru el insusi, neavand un client imediat, care il asteapta. Cu grija insa sa creeze mesaje demne de comunicat. Fotograful implicat va avea mereu un ochi deschis si spre viitorul sau potentialul privitor. Pentru o vreme, e normal sa fie asa, e natural. Cel care comunica incearca sa-l inteleaga pe care caruia ii  comunica, sa ii intampine nevoile pentru a prefigura un impact sporit. Daca pe piata se cauta mere si tu produci cactusi, cu siguranta marfa ta nu va interesa pe nimeni. Fotograful se va bucura cand o imagine a lui are impact. Probabil chiar si in subconstient, fotograf si privitor evoluam intr-o lume cu anumite valori ce pot deveni concludente pentru ambii, concomitent, in anumite contexte. Fotograf - privitor - e o relatie frumoasa care se slefuieste in doi, care imbogateste pe fiecare in parte, intr-un context relevant si in timp.

             Paranteza: si daca privitorul ar fi instruit sa intampine dorintele fotografului, mai intai? Cred ca  ar fi o treaba la care nu s-a gandit nimeni. Pentru ca mai intai e fotografia si dupa aceea privitorul, de aceea gandim in ordinea initiala. Cum ar arata o zi fara imagini? O zi fara fotografie? Cu siguranta copacii ar creste tot in sus, semafoarele nu ar functiona doar pe galben intermitent. O ocazie de a gandi relatia si invers, de la privitor la autor. Doar ca sa vedem cum e. Am spus sa vedem? Bine, privirea e imposibil de pus in asteptare.  Constientizarea rolului - fotograf sau privitor - ar trebui sa fie o preocupare reciproca. Pentru ca un mediu determinat doar de unul dintre cei doi sufera de monopolul unui punct de vedere unic. Era sa zic ceva despre dictatura, dar vorbeam oricum despre tiranie, inca din titlu. Gata, de aici apar problemele. Incepe Tirania.

Asadar, intai de toate exista tirania stilului. Stilul fotografic se afla cu greu, dupa  mii de poze care bantuie intr-un neant stilistic si cliseistic. "Inca din thumb mi-am dat seama ca e o poza facuta de tine!" - e o fraza stas pe care orice fotograf incepator isi doreste sa o auda la un moment dat. Problema e ca odata gasit si probat, e greu sa-l parasesti. La inceput himera, vis, apoi realitate, aflat cu bucurie, mai apoi sablon. Comod. Publicul te cunoaste, are asteptari la care se raspunde prompt si fara efort din fericire. Te-ai educat ca fotograf sa afli un stil, ai educat un public sa-l accepte si sa-l asimileze, apoi te lasi condus de public si de o reteta sigura. O reteta a sfarsitului anuntat. Ar trebui sa te intrebi atunci cui folosesc retetele comode si oprirea preocuparilor aflarii unor noi camere si locuri din tine? Din momentul in care spui - "lasa, le dau si azi ce vor ca e mai simplu", jocul pentru tine s-a terminat. Devii sau ramai un entertainer. Si tu stii asta, dar e foarte comod sa replici o reteta cunoscuta. De sub tirania stilului nu poti iesi decat singur si doar daca iti propui.

E, in fapt, o dilema a creatorului. Te educi si iti educi publicul pentru un produs, dupa care normal ar fi sa aduci ceva nou, iar publicul sa fie deschis si receptiv la nou. Eventual sa schimbi totul, sa iei totul de la zero, sa te reinventezi. Doar ca de acum nu va fi  un zero absolut, se poate asimila natural o experienta valoroasa. E cu atat mai greu sa te redefinesti de la un moment dat decat sa te definesti ca la inceput. Un exemplu bun poate veni din muzica - publicul adora vechile melodii ale lui X. X insa vrea sa compuna si ceva nou, proaspat si bun. Si cand X vine cu ceva nou, publicul vrea parca si mai mult sa asculte vechile melodii. Si atunci publicul il forteaza pe X sa ramana in el insusi, impietrit. Acesta poate accepta sau nu.

Exemple de tiranie blajina? Foarte simplu: peisajul. L-am mai dat si alta data. Inca o fac. Sa nu fiu gresit inteles, nu am nimic cu acest gen si fotografii sai produc imagini extraordinare. Problema - si asta e valabil pentru orice alt gen, apare cand se instaleaza complacerea in comoditate si retete simple. De ambele parti ale imaginii. Bunaoara, fotografia romaneasca sta sub semnul tiraniei peisajului. Predominant locuitori urbani, unii uita probabil cum arata un deal, un munte, o campie, un brad, soarele la rasarit sau la apus, ceata, o figura de batran. De asemenea, nu am nimic cu natura, o apreciez si profit de orice ocazie sa ma alatur ei. Atunci cand le vede, privitorul se minuneaza, uita degetul pe butonul de like, totul i se pare o raritate aflata la un muzeu. Faptul ca peisajul este un gen suprasolicitat in peisajul autohton e un semn de reumatism fotografic, din pacate. De stagnare. Culori saturate, centru de interes accesibil, drame cromatice, sclipiri, linii suave, totul e simpu si usor de descifrat. Daca vii si cu altceva decat cu peisaje, soliciti resurse de timp si de energie, iesirea de sub incidenta reactiilor primare. Alb-negru e exclus, nu e interesant, e dificil. 

Astfel apare tirania publicului. Acesta nu trebuie lasat sa decida cine esti tu si ce sa faci, desi pentru el te daruiesti la un moment dat. De sub tirania publicului tot singur trebuie sa iesi. Dar ii poti ajuta subtil si pe ei sa te ajute, sa se ajute. Nu exista retete, exista comunicare. Sincera, deschisa dialogului, criticii, cautarilor incomode, rateurilor inerente, neregasirilor. In cele din urma, exista tiranie daca cineva se lasa "tiranizat". Fotograful e acela care decide rolul pe care si-l  asuma, implicand aici si urmarile pozitiei sale. Independenta este evident o conditie de lucru pentru un artist.

Pe privitor il putem intelege, pana la un punct. Nu il mai intelegem din momentul in care prefera cliseul, reteta, fiind apatic in fata unor solicitari reale, din simpla comoditate. Atunci isi devine tiran, lui insusi. Fotograful nu trebuie sa uite ca are un rol  in educarea publicului. Resemnarea, adoparea de retete comode si cerute, cu succes la public - in detrimentul exprimarii stilistice propriilor teme care il preocupa si care il pot diferentia de alti fotografi, scoate chiar in evidenta - reprezinta un abandon in fata tiraniei publicului. "Fac pozele acestea pentru ca imi pot placea mie, sau pentru ca vreau sa am succes la public?". "Vreau sa abordez acest gen si acest stil  pentru ca simt ma regasesc in ele  sau pentru ca altcineva are succes,  in acest fel?".  Un raspuns sincer ar fi cel mai util. Nu are niciun sens sa ne pacalim suav unii pe altii.

         Fotograful si publicul ar trebui sa se ajute sa evolueze impreuna. In cele din urma, fiecare e raspunzator de propria evolutie, iar munca aceasta e anevoioasa. Cu rezultate minunate, insa. Dar cine a zis ca trebuie sa fie usor? Ca fotografi, haideti sa ajutam publicul sa se elibereze de comoditatea privirii, sa afle mai multe despre lume, deschizandu-l spre o multime de genuri fotografice, prin exprimari vizuale curajoase, creative, valoroase. Ca public, haideti sa ajutam fotografii sa se simta liberi, sa-i criticam cand trebuie, sa nu-i lasam sa adoarma, sa isi doreasca mereu mai mult de la ei. Sa ne dorim mai mult de la noi, in cele din urma.

      Lumea evolueaza si e atat de diversa, haideti sa ne sustinem sa o descoperim impreuna!

            *Articol publicat in revista PhotoGraphia, 2014.