Tirania privitorului. Despre stil, etică şi opţiune în fotografie.

            Nu, titlul nu este o ancora de jurnal de stiri. Daca imaginile ne invadeaza viata de zi cu zi fara nicio precautie, ar fi poate mai nimerit sa vorbim despre o "tiranie" a imaginii, implicit a fotografilor, mai degraba. Sa fie astfel fotograful - "tiranul" zilnic? Ei bine, nu. Ar fi prea simplu. Fotografii pot avea toate vinile din lume, dar de tiranie nu pot fi acuzati. Cel mult de delasare in favoarea comoditatii privitorilor, de entuziasm excesiv, de orgolii nemasutare si lista ar putea continua. Atunci, tinta ideii devine mai  clara. Dar sa vedem despre ce e vorba.

Actul fotografic presupune prezenta a trei entitati: fotograful, instrumentul fotografic si privitorul. Schematic, in general se intampla urmatorul proces: cineva incepe sa fotografieze, crede ca ii place, ca are talent, dupa  un timp isi poate confirma acestea. Apoi, constientizeaza necesitatea aflarii si imprimarii unui stil, care reprezinta un mod de a insufla viziunea proprie. Stilul ofera o amprenta vizuala usor de identificat si de recunoscut. Pot aparea apoi privitori care accepta stilul propus, care il considera atractiv, care simt ca prin decodificarea sa pot afla o cale de a se apropia de intentia autorului. Se instaleaza comunicarea, limbajul devine comun. Apare dulcele moment al unei intalniri benefice: autorul creeaza un produs care are priza, care este consumat, care place. Toata lumea e multumita. 

          Apoi, in mod normal, ar trebui sa se declanseze un moment de criza. Autorul ar trebui sa-si doreasca sa evolueze, iar produsul sau, odata cu el. Publicul poate fi conservator. Odata obisnuit cu ceva, poate fi greu determinat sa-si doreasca ceva nou,  e un mecanism care presupune un efort de adaptare. Care nu poate fi cerut, impus, dar poate fi ajutat. Si atunci autorul poate fi pus in pozitia de a alege: fie sa ramana pe loc, stabil, folosind retete deja verificate, fie sa riste drumuri noi, dar fara vreo garantie a succesului. Si atunci autorul ce este de fapt? Creator sau entertainer? Acest fapt nu il poate stabili decat el  insusi, cu sinceritate.

              Asadar, etic, un fotograf poate fi complet independent? Depide de crezul fiecaruia relativ la menirea sa. Drumul solitar e cu siguranta mai greu, dar el nu depinde decat de deciziile propriului spirit. Ceea ce poate fi eliberator, odata aflata calea. Pe de alta parte, creezi cu tine - dar nu creezi doar pentru tine. Arta schimba lumea, daca mesajul ajunge sa determine acest lucru. Si atunci un ochi se deschide natural si spre privitor. Prezentarea imaginii, aratarea ei induce deschiderea unei cai de comunicare a unui mesaj. Atunci cand un fotograf isi prezinta imaginile, el comunica ceva, cuiva. Se deschide asadar o posibila relatie cu privitorul. Indiferenta sau nu? Depinde iarasi de rolul pe care si-l asuma fotograful.

        Trebuie insa facuta o delimitare. Fotografii profesionisti pot sta sub incidenta tiraniei beneficiarului, clientului, editorului. In general, cauti un fotograf pentru ceea ce face el, corelat cu ceea ce cauti tu ca privitor. Pentru cei profesionisti, tema e simpla, isi indeplinesc jobul asttfel incat si ei si clientul sa fie multumiti, in cel mai bun caz. Clientul trebuie oricum sa fie multumit, altfel nu plateste. Povestea se termina aici. 

        Nuantele pot aparea la fotografii (amatori) entuziasti. Care vor sa existe de dragul fotografiei. Pentru care expunerea le asigura clipa de nemurire. In cel mai bun caz, le poate asigura cele 15 minute de celebritate warholiene. Care se cauta pe ei, cauta stilul, o forma de exprimare si care vor avea mult mai multe probleme dupa ce il afla  (shht, sa nu le spuneti, pentru ca daca afla asta, apoi nu il mai cauta).  

Mediul de exprimare a evoluat astazi, in secolul vitezei si al consumului. Simezele expozitiilor organizate din timp in timp s-au mutat pe peretii mediilor internet. Si masinaria trebuie aprovizionata cu combustibil ca sa mearga. Nu postezi, nu existi. Postezi, lumea se misca. Obosesti, o iei de la capat. Mecanismul nu iarta. Desigur, nu trebuie dezvoltata o psihoza. Viata, fotografia, se intampla din fericire afara, in timpii de log out. Pe viu. Unde fotograful este cu sine si cu aparatul, in plimbare, facand poze. 

Fotograful entuziast ar putea sa lucreze inainte de toate pentru el insusi, neavand un client imediat, care il asteapta. Cu grija insa sa creeze mesaje demne de comunicat. Fotograful implicat va avea mereu un ochi deschis si spre viitorul sau potentialul privitor. Pentru o vreme, e normal sa fie asa, e natural. Cel care comunica incearca sa-l inteleaga pe care caruia ii  comunica, sa ii intampine nevoile pentru a prefigura un impact sporit. Daca pe piata se cauta mere si tu produci cactusi, cu siguranta marfa ta nu va interesa pe nimeni. Fotograful se va bucura cand o imagine a lui are impact. Probabil chiar si in subconstient, fotograf si privitor evoluam intr-o lume cu anumite valori ce pot deveni concludente pentru ambii, concomitent, in anumite contexte. Fotograf - privitor - e o relatie frumoasa care se slefuieste in doi, care imbogateste pe fiecare in parte, intr-un context relevant si in timp.

             Paranteza: si daca privitorul ar fi instruit sa intampine dorintele fotografului, mai intai? Cred ca  ar fi o treaba la care nu s-a gandit nimeni. Pentru ca mai intai e fotografia si dupa aceea privitorul, de aceea gandim in ordinea initiala. Cum ar arata o zi fara imagini? O zi fara fotografie? Cu siguranta copacii ar creste tot in sus, semafoarele nu ar functiona doar pe galben intermitent. O ocazie de a gandi relatia si invers, de la privitor la autor. Doar ca sa vedem cum e. Am spus sa vedem? Bine, privirea e imposibil de pus in asteptare.  Constientizarea rolului - fotograf sau privitor - ar trebui sa fie o preocupare reciproca. Pentru ca un mediu determinat doar de unul dintre cei doi sufera de monopolul unui punct de vedere unic. Era sa zic ceva despre dictatura, dar vorbeam oricum despre tiranie, inca din titlu. Gata, de aici apar problemele. Incepe Tirania.

Asadar, intai de toate exista tirania stilului. Stilul fotografic se afla cu greu, dupa  mii de poze care bantuie intr-un neant stilistic si cliseistic. "Inca din thumb mi-am dat seama ca e o poza facuta de tine!" - e o fraza stas pe care orice fotograf incepator isi doreste sa o auda la un moment dat. Problema e ca odata gasit si probat, e greu sa-l parasesti. La inceput himera, vis, apoi realitate, aflat cu bucurie, mai apoi sablon. Comod. Publicul te cunoaste, are asteptari la care se raspunde prompt si fara efort din fericire. Te-ai educat ca fotograf sa afli un stil, ai educat un public sa-l accepte si sa-l asimileze, apoi te lasi condus de public si de o reteta sigura. O reteta a sfarsitului anuntat. Ar trebui sa te intrebi atunci cui folosesc retetele comode si oprirea preocuparilor aflarii unor noi camere si locuri din tine? Din momentul in care spui - "lasa, le dau si azi ce vor ca e mai simplu", jocul pentru tine s-a terminat. Devii sau ramai un entertainer. Si tu stii asta, dar e foarte comod sa replici o reteta cunoscuta. De sub tirania stilului nu poti iesi decat singur si doar daca iti propui.

E, in fapt, o dilema a creatorului. Te educi si iti educi publicul pentru un produs, dupa care normal ar fi sa aduci ceva nou, iar publicul sa fie deschis si receptiv la nou. Eventual sa schimbi totul, sa iei totul de la zero, sa te reinventezi. Doar ca de acum nu va fi  un zero absolut, se poate asimila natural o experienta valoroasa. E cu atat mai greu sa te redefinesti de la un moment dat decat sa te definesti ca la inceput. Un exemplu bun poate veni din muzica - publicul adora vechile melodii ale lui X. X insa vrea sa compuna si ceva nou, proaspat si bun. Si cand X vine cu ceva nou, publicul vrea parca si mai mult sa asculte vechile melodii. Si atunci publicul il forteaza pe X sa ramana in el insusi, impietrit. Acesta poate accepta sau nu.

Exemple de tiranie blajina? Foarte simplu: peisajul. L-am mai dat si alta data. Inca o fac. Sa nu fiu gresit inteles, nu am nimic cu acest gen si fotografii sai produc imagini extraordinare. Problema - si asta e valabil pentru orice alt gen, apare cand se instaleaza complacerea in comoditate si retete simple. De ambele parti ale imaginii. Bunaoara, fotografia romaneasca sta sub semnul tiraniei peisajului. Predominant locuitori urbani, unii uita probabil cum arata un deal, un munte, o campie, un brad, soarele la rasarit sau la apus, ceata, o figura de batran. De asemenea, nu am nimic cu natura, o apreciez si profit de orice ocazie sa ma alatur ei. Atunci cand le vede, privitorul se minuneaza, uita degetul pe butonul de like, totul i se pare o raritate aflata la un muzeu. Faptul ca peisajul este un gen suprasolicitat in peisajul autohton e un semn de reumatism fotografic, din pacate. De stagnare. Culori saturate, centru de interes accesibil, drame cromatice, sclipiri, linii suave, totul e simpu si usor de descifrat. Daca vii si cu altceva decat cu peisaje, soliciti resurse de timp si de energie, iesirea de sub incidenta reactiilor primare. Alb-negru e exclus, nu e interesant, e dificil. 

Astfel apare tirania publicului. Acesta nu trebuie lasat sa decida cine esti tu si ce sa faci, desi pentru el te daruiesti la un moment dat. De sub tirania publicului tot singur trebuie sa iesi. Dar ii poti ajuta subtil si pe ei sa te ajute, sa se ajute. Nu exista retete, exista comunicare. Sincera, deschisa dialogului, criticii, cautarilor incomode, rateurilor inerente, neregasirilor. In cele din urma, exista tiranie daca cineva se lasa "tiranizat". Fotograful e acela care decide rolul pe care si-l  asuma, implicand aici si urmarile pozitiei sale. Independenta este evident o conditie de lucru pentru un artist.

Pe privitor il putem intelege, pana la un punct. Nu il mai intelegem din momentul in care prefera cliseul, reteta, fiind apatic in fata unor solicitari reale, din simpla comoditate. Atunci isi devine tiran, lui insusi. Fotograful nu trebuie sa uite ca are un rol  in educarea publicului. Resemnarea, adoparea de retete comode si cerute, cu succes la public - in detrimentul exprimarii stilistice propriilor teme care il preocupa si care il pot diferentia de alti fotografi, scoate chiar in evidenta - reprezinta un abandon in fata tiraniei publicului. "Fac pozele acestea pentru ca imi pot placea mie, sau pentru ca vreau sa am succes la public?". "Vreau sa abordez acest gen si acest stil  pentru ca simt ma regasesc in ele  sau pentru ca altcineva are succes,  in acest fel?".  Un raspuns sincer ar fi cel mai util. Nu are niciun sens sa ne pacalim suav unii pe altii.

         Fotograful si publicul ar trebui sa se ajute sa evolueze impreuna. In cele din urma, fiecare e raspunzator de propria evolutie, iar munca aceasta e anevoioasa. Cu rezultate minunate, insa. Dar cine a zis ca trebuie sa fie usor? Ca fotografi, haideti sa ajutam publicul sa se elibereze de comoditatea privirii, sa afle mai multe despre lume, deschizandu-l spre o multime de genuri fotografice, prin exprimari vizuale curajoase, creative, valoroase. Ca public, haideti sa ajutam fotografii sa se simta liberi, sa-i criticam cand trebuie, sa nu-i lasam sa adoarma, sa isi doreasca mereu mai mult de la ei. Sa ne dorim mai mult de la noi, in cele din urma.

      Lumea evolueaza si e atat de diversa, haideti sa ne sustinem sa o descoperim impreuna!

            *Articol publicat in revista PhotoGraphia, 2014.

Ganduri despre starea fotografiei romanesti sau “O cromatica a sinceritatii” - actul 2

Actul 2. 

A privi fotografia.

Ar trebui sa fie magic. Sa se faca deschis, cu interes, cu flexibilitate, ascultand intai de toate ce se doreste a fi comunicat prin imagine. Traim sub dictatura imaginii care ne inconjoara si ne sufoca. Adesea extrem de facila. Ce bine ar fi sa stim sa spunem nu, sa triem, sa amendam falsul, sa alegem, sa putem formula opinii, sa determinam o schimbare spre o evolutie a consistentei si nu a invelisului colorat. Sa cerem mai bine, mai profund. Sa vrem sa aflam, sa intelegem, sa ne miram si sa ne minunam, deschisi in fata noului.

Privitorii de fotografie din Romania sunt tristi. Un fel ciudat de tristete pentru ca este entuziasta in sinea ei, dornica de nou, dar de un nou identic cu vechiul cunoscut, dependenta de clisee din care ii este imposibil sa scape. Ceea ce cunosti devine reper, ceea ce cunosti nu-ti poate face rau. Paradoxal, consumatorul de imagine, privitorul pare a fi dornic sa-si confirme ceea ce stie deja. Nu sa afle lucruri noi despre lume, despre sine. Apoi, sa-si confirme faptul ca are dreptate. Noutatea sau necesitatea de a intelege il sperie, il destabilizeaza. Pentru ca solicita un efort. Necesita o minima cunoastere.

Peisaje, portrete cu copac in brate, copii, porumbei, pisoi, frunze si ramuri in forma de Eminescu, papadii, cersetori, bucurii sau drame imediate. Traind in orase, am uitat cum arata un deal, cum arata un pom cu frunze galbene, ne minunam de un rasarit sau de un apus sau de un nor dramatic ca in fata unui exponat la muzeu. Culori sa fie, cat mai multe culori, vesele, saturate, electrice! Alb-negru nu gustam decat rar si la vernisaje, de ochii lumii, e o fotografie dificil de patruns, nici macar nu stim ce a vrut artistul sa spuna. Sau ne facem ca intelegem ca sa para ca suntem cunoscatori. Se poate si asa. De aceea fotografii sufera si fotografia la fel, pentru ca publicul nu-si doreste mai mult, pentru ca ramane ancorat in necunoasteri cu care se obisnuieste pana la  urma, pentru ca mimeaza o privire care intelege doar pentru  a fi sigur ca nu se iese cumva din turma. Din nou e vorba despre sinceritate. A privirii, a relatiei cu fotograful. Putem spune ca fotografii si publicul se merita unul pe altul. Asta, daca nu cumva aceasta afinitate adoarme simturile, in cele din urma.

Consumatorii de imagine ar putea, inainte de toate, sa-si faca timp sa priveasca. Sa nu-si mai construiasca idoli din pixeli. Sa iasa de sub dictatura scroll-ului si like-ului. Sa elibereze fotografia de apasarea refuzului de a evolua. Sa poata privi critic, sa fie un motor al avansarii fotografiei. Evolutia acesteia nu  depinde doar de fotografi. Fotografia, fara privitori constienti de rolul lor, nu exista. Intr-o lume ideala a privirii eliberate, nu exista nici macar fotograf, exista doar imaginea, ea este interlocutorul legitim al privitorului.  Este un rol care trebuie luat cat mai serios in considerare, cu sinceritate.      

A evalua fotografia. 

Ma aflu des in situatia de a evalua fotografiile altor fotografi. Ar trebui sa fie magic. Cateodata este. Imi dau seama ca mediul competitional este foarte firav in Romania. Plin de avant acum cativa ani, sistemul unor concursuri nationale de fotografie constante reusise sa coaguleze o miscare fotografica imprejurul lor. Dizolvata aproape complet astazi. Este foarte important, ca fotograf, sa te pui intr-o situatie de competitie cu alti fotografi, ai de invatat la fel de multe ca atunci cand faci fotografie. Inainte de toate, este necesara o autoevaluare drastica. Simpla selectie de imagini este o activitate extrem de benefica si careia ar trebui sa i se acorde timp din plin. Simpla descarcare a cardului nu poate aduce cu sine constientizarea valorilor intrinseci ale produslui vizual. Traim intr-o lume in care “acum”-ul este esential. Ce nu se intampla “acum”, nu mai arost sa aiba loc niciodata. Cu fotografia, lucrurile stau putin altfel. Precum vinul, are nevoie sa stea, sa se descopere, sa se afle, sa se invecheasca pentru a-si confirma buchetul, pentu a-si decanta valorile reale. De aceea dictatura digitalului poate lua mintile pentru ca face totul posibil "acum". Dar calitatea fotografiei nu depinde de acum ci de o cu totul alta incarcatura care se obtine cu rabdare, privind cu atentie, constient de valorile vehiculate si care se contureaza pe zi ce trece. Evaluez si pot afirma ca nu mai avem rabdare. Sa lucram cu rabdare, sa privim cu rabdare, sa alegem cu ochi, inima si minte, sa comunicam coerent un mesaj care merita transmis mai departe.

Cultura valorii provoaca evaluarea justa. In acelasi timp, critica de fotografie e cvasi inexistenta. Cand spun critica nu ma refer la tipete si urlete, jigniri si dat cu capul de pereti, cum este inteleasa critica in Romania. Ma refer la o capacitate de evaluare si de discernere a acelor elemente purtatoare de valori. Critica de fotografie e in sine o activitate la fel de importanta precum fotografiatul insusi, poate chiar mai importanta. Pentru ca ilumineaza fotograful asupra propriului gest, din cu totul alte unghiuri de vedere. Fotograful este, in cele din urma, captiv propriului "punct de statie", propriei viziuni. De aceea, fotografia in Romania este trista, in lipsa unui sistem critic care sa incline balante, capabil sa ofere repere, sa explice si sa imbogateasca. Nu, a da “like” nu inseamna a evalua. O imagine cu 1000 de like-uri nu inseamna ca e mai buna decat una cu 30. Inseamna ca e cu siguranta comerciala, mai populara, mai usor de digerat. Nu neaparat mai buna, cu o valoare mai mare.  La fel, o imagine descarcata de pe card si “urcata” pe peretii unei expozitii ad-hoc nu inseamna ca e automat valoroasa.

Calitatea se obtine, desigur, printr-un gest fotografic asumat, dar si in timp, dand la o parte ce nu e necesar. Ceea ce astazi pare senzational, maine se poate dovedi a fi doar un balon de sapun. Fotografia sincera nu-l da pe “maine” pentru “azi”, desi depinde de un “acum” imediat si intens. 

Prima parte a eseului - despre "a fi fotograf", se poate accesa aici.

Ganduri despre starea fotografiei romanesti sau “O cromatica a sinceritatii” - actul 1

             "Mai mult decat o criza! Sunt frapat de deruta si descumpanirea artei. Pare sa-si fi pierdut firul conducator. [...] artistul este condus de critic si de negustorul de arta". Sunt cuvintele lui René Huyghe, filosof francez, estetician si curator al muzeului Louvre, rostite la inceputul anilor '60. 

              Suna actual? Unde se afla astazi arta si fotografia in general? Ce se intampla in fotografia romaneasca si incotro se indreapta ea? Propun o scurtatura rapida de la cuvintele lui Huyge,  menita sa intre in miezul situatiei actuale a fotografiei prin amprenta sa autohtona.

            O analiza cat mai cuprinzatoare trebuie sa tina cont de un punct de vedere cu o anumita baza. In cazul meu, punctele de vedere sunt multiple: fac fotografie, privesc si consum fotografie, evaluez fotografie, predau fotografie. Nu intotdeauna punctele mele de vedere converg in armonizarea relatiei celor patru instante citate. Nu cred, de exemplu, ca fotografia se poate invata ascultandu-i pe altii. Si, cu toate astea, predau si incerc sa deschid minti si inimi spre fotografie. Detaliile care "nu rimeaza" sunt fermentii ideilor care urmeaza a fi expuse, care creaza o tensiune, care ridica intrebari, care ma determina sa interoghez in permanenta sinceritatea gestului si crezului fotografic. Daca ajungem sa facem uneori altceva decat credem, acest fapt aduce cu sine o deviere de la o cale asumata. Cale care trebuie in prealabil cunoscuta. Cunoasterea de sine reprezinta o tema de gandire mult prea putin abordata intr-o lume fotografica preocupata doar de tehnica, megapixeli si exif. Devierile inerente, chiar si cu titlu experimental, in numele cautarii si aflarii, nu sunt intru totul negative - pentru ca nu se poate constientiza si critica un fenomen doar din exterior, comod. Din interiorul mecanismului, cu luciditate, prin experienta directa, lucrurile capata o lumina de adevar, devin pe calea intelegerii. Intrebari si dileme permanente e bine sa insoteasca fotograful pe lungul drum al conturarii unei constiinte fotografice.

              Actul 1.  A fi fotograf.

        Ar trebui sa fie magic. Ar trebui sa deschida ochi, constiinte, sa inunde imaginatia, sa sperie, sa socheze, sa schimbe ceva, sa transforme, sa ilumineze asupra acelor lucruri care ar ramane invizibile sub greutatea ignorantei dimprejur, atat de apasatoare prin mutenie. Sa fie facuta din pasiune, cu ardoare, avand ca singura tinta ajungerea mai aproape de lume si, concomitent, mai aproape de sine. Cu toate astea, fotografia romaneasca pare foarte trista.

Intai de toate este orgoliul si o insuficienta intelegere. Un fotograf orgolios care afirma cu tarie enormitati vizuale este foarte trist. Un fotograf cu aer pseudo-intelectual este la fel de trist. Un fotograf care nu are masura propriei valori este foarte trist. Un fotograf care isi ascunde slabiciunile in spatele agresivitatii punctului de vedere este si mai trist.

 Detinerea unui aparat nu este suficienta, obligatoriu sa fie imens sau scump si astfel sa vorbeasca despre o potenta nedovedita. Si daca nu era de ajuns, Cartier Bresson este confundat adesea cu un cartier din nordul Bucurestiului. A fi fotograf in Romania zilei de astazi este dificil. Inainte de toate, nu exista repere. In a doilea rand, intr-o lume in care firmele producatoare de aparatura digitala vor sa te convinga ca fiecare este  cea mai frumoasa, nu exista o reflectie asupra nevoilor tehnice reale, adecvate fiecaruia. Filmul fotografic inca este o alternativa viabila, care disciplineaza gestul fotografic. Dar ideea de disciplina induce temeri iremediabile astazi.

In cele din urma nu despre repere exterioare este vorba. Cunoasterea si stiinta fotografiei nu vin niciodata din exterior, desi aparent acolo se afla subiectul. Respectul pentru fotografie nu vine din exterior. Inspiratia nu vine din afara. In exterior se pot afla pareri si afinitati, experiente comune sau de luat aminte, eventual provocari. A caror cautare nu trebuie sa se rezume la un simplu pretext de socializare. Fotografia adevarata a fiecaruia se isca din interior, avand ca motor nevoia de a afla, de a arata, de a fi martor, de a pastra pentru totdeauna un moment efemer.

La ce ne trebuie atata filosofie cand avem niste setari la indemana? La ce bun sa patrundem haosul cu intentia de a afla o mica insula de sens atunci cand cel mai usor e sa negam necesitatea aflarii unui sens? Ceea ce nu poate fi  inteles nu trebuie catalogat ca fiind inutil. Trebuie asumata propria limita si atat. Si depasita sau acceptata, cu sinceritate. Pentru ca fotografia fara cunoastere si intelegere nu poate fi. Pentru ca fotografia fara sinceritate nu poate fi fertila. Doar o buna cunoastere de sine poate ajuta cunoasterea lumii. Asta ar insemna ca fotografii sa-si asume ceea ce sunt si sa nu se ascunda in spatele aparatului. Sa nu se refugieze intr-o zona comoda cu retete deja testate sau de abordare mimetica a genurilor fotografice apetisante. S-ar deschide calea unei evolutii normale si frumoase. Aparatul de fotografiat nu este un scut. Nu este mai protector decat o pana. E doar un instrument de scriere cu lumina. Ceea ce nu garanteaza o buna comunicare a ceea ce se afla, fotografiind. Nu trebuie sa se cramponeze de genuri fotografice pentru care nu au o chemare nativa, nu trebuie sa pretinda ca sunt si fac ceea ce le este complet strain.

 Conteaza cui te adresezi, dar nu trebuie uitat ca, inante de toate, te adresezi tie. Iar de la tine poti pretinde cat mai mult si poti face astfel incat sa-ti si oferi pe masura. A fi creativ nu inseamna, evident, sa copiezi bine ceea ce vezi la altii. Niciodata un fotograf care copiaza alt fotograf nu va fi mai bun decat modelul ales. Decat sine insusi poate fi insa oricand mai bun, si mai bun. Exista aici tentatia retetelor. Facem asa cum altora “le merge”. O posibila capcana pentru ca o cale usoara, facila nu poate duce departe. Stilul, abordarea, viziunea ar trebui puse in slujba propriei fotografii, nu in a mima cu har ce fac altii sau a executa neintarziat ce cer altii. Aici, supunerea in fata publicului nu aduce doar doua taisuri, ci pe toate la un loc. Popularitatea este foarte atragatoare. Poate fi insa si o dulce licoare a "pierzaniei" eu-lui fotografic. Bunaoara, migrarea extensiva spre fotografia de piesaj survine ca abordare facila a unei cai fotografice usoare. In cele din urma nu-si doreste nimeni o manelizare fotografica, nu-si doreste nimeni mercenari ai fotografiei. Fotograful trebuie sa aiba taria sa educe publicul inspre crezurile sale reale. Un bun avocat al afirmarii a ceea ce conteaza cu adevarat ca si continut, ca mesaj, ca abordare, ca semnificatie, ca urmari. De aceea fotografia romaneasca este inca trista.  

Mediul de comunicare este foarte important pentru ca el modeleaza forma mesajului si, implicit, natura gestului. Dictatura mediului Internet altereaza modul de a percepe fotografia, migrand spre un consum fara discernamant, spre facil, spre efemeritatea click-ului, spre necesitatea unei cromatici tipatoare in defavoarea unui continut consistent, dar pe care mai nimeni nu are cum, nu are de ce, nu poate sau nu considera sa se opreasca si sa priveasca.  Popularitate sau esenta?  Nu, nu trebuie sa-ti doresti sa devii “viral”. Fotografie facuta cu sinceritate sau ca "mercenar" tematic sau cromatic? Nu ar trebui sa fie dileme. Fotograful care se va ridica in fata publicului sa-i spuna – “Nu faceti bine cerand acelasi si acelasi lucru si nu ne face bine adormirea in comoditate, haideti sa ne ajutam sa ne reinventam!” va misca mai departe ceva, isi va face o datorie de onoare in fata fotografiei. Autoevaluarea sincera este cruciala.

Fotografii ar putea sa inceapa sa si faca ceea ce pretind a crede ca fac. Sa fie sinceri cu ei insisi si cu publicul lor. Si atunci fotografia ar incepe sa se insenineze, sa se luminzeze, sa devina adevarata, sa fie la randul ei sincera. Firava la inceput, dar atat de curata!