Magic perspectives

M-am jucat putin cu perspectiva, intr-o incursiune imaginara in lumi posibile. Aici, cateva alegorii vizuale pornind de la cadre de la Ateneu si Sala Palatului.

 

 

Festivalul Enescu 2015 - magie prin fotografie

Atunci cand am fost cooptat in echipa fotografica oficiala a Festivalului Enescu, alaturi de Catalina Filip si Andrei Gindac, am stiut ca urmeaza o aventura extraordinara. Au fost trei saptamani pline, lucru aproape non-stop, intalniri cu oameni pe care ii ascultam doar pe albume sau ii vedeam la televizor. Cand sunetele magiei isi pierd ecoul, ramane amintirea. Raman inregistrarile, raman imaginile. Intr-o lume in care fotografia este un principal mijloc de comunicare, felul in care o produci, prin prisma relevantei, presupune o raspundere asumata. Am realizat ca este o responabilitate uriasa sa decantezi o intreaga experienta senzoriala, la final, doar prin imagini. Fotografii care trebuie sa vorbeasca, sa cante si sa incante.

Inainte de orice, este necesara o strategie de abordare a unui eveniment de asemenea anvergura. Am realizat ca va trebui sa imbin armonios mai multe teme : cadrul arhitectural in care se desfasoara evenimentele, relatia cu orchestrele si solistii, cu dirijorii - mari personalitati ale culturii mondiale, imaginea publicului - atmosfera generala, si poate cel mai incitant subiect – ceea ce nu se vede, viata din spatele cortinei, din culise.

Calitatea unui demers vizual este direct legata cu modul in care evoluezi in planul personal, comportamental. Astfel, necesitatea de a fi discret a fost completata si cu o latura de sociabilitate inerenta. A fost necesar un bun echilibru intre a fi invizibil si a fi comunicativ, deschis. Trebuie sa fii mereu in “priza”, sa observi, cu “radarul” activat. Orice se poate intampla oricand, trebuie sa fii pe faza in momentele cheie, irepetabile. Am intalnit prieteni, am interactionat cu multi necunoscuti, am vorbit cu muzicieni din orchestre, “navigarea” prin culise si culegerea de marturii vizuale a fost o tema permanenta de studiu. M-am simtit adesea ca un copil la joaca. Avand acces in zonele in care in mod normal nu ajungi, ca spectator, am resimtit emotia explorarii unor spatii din spatele scenei.   

O poveste speciala s-a intamplat cu ocazia concertului orchestrei San Francisco Symphony, care a intrat cu intarziere in scena. Primul gand, ca public, e sa fii nemultumit. Apoi afli ca tirurile cu instrumente si garderobe si toata logistica au avut o intarziere de 4 ore. Probabil nu are cum sa fie vina cuiva anume. Se poate intampla. Devii intelegator. Ii astepti sa intre, iar muzicienii o fac, unul cate unul, grabindu-se sa isi ocupe locurile. Nu au mai avut timp nici de repetitii, prima parte a concertului va fi sarita. Suna dramatic, totul se regleaza din mers, oamenii trebuie sa se poata adapta. Pana la urma vin de foarte departe. Concertul incepe, totul suna impecabil, ca un ceas elvetian. Nimic din graba sau emotiile neintamplarilor nu se resimt in acorduri, in masuri. Totul e la locul lui, sub bagheta dirijorului.

Din fata scenei, dupa tura de puncte de statie prestabilite, intru in spate, in culise. Orchestra se aude acum, din partea cealalta a peretilor despartitori. I se simte prezenta, ca o muzica de fundal. Toate carcasele de transport a instrumentelor sunt grupate, dar domneste o stare de dezordine, la prima vedere. Totul pare abandonat la repezeala, lasat asa cum ramas, se simte graba pregatirii pentru intrarea in scena. Ma misc printre lucruri, observ detalii. Cateva cutii de vioara sunt lasate deschise, citesc in detalii o intreaga poveste de viata. Poze de familie. Imagini dragi cu oameni care sunt departe. Muzicianul din orchestra, rotita anonima - oare de cand nu si-a vazut familia? Oare pe cate continente isi poarta acordurile? Mereu pe drum, departe de casa. Orchestra nu se mai aude. Yuja Wang, dintr-o cabina, repeta la foc automat, pianul rezista, degetele apasa clape cu o viteza incredibila. Sunete de fundal, oameni de departe. Dor, magie.

Intalnirea marilor dirijori a fost emotionanta – fie la conferintele de presa, fie la repetitii, fie in cadrul oficial al concertelor majore. Am reusit cateodata sa intru in cabinele lor, sa asist la interviuri sau la intalniri cu prieteni sau publicul care ii admira. Emotiile sunt greu de descris in preajma marilor personalitati. De asemenea, am privit oamenii din public cu mult interes. La o prima vedere crezi ca vezi o masa disciplinata de oameni care asculta. Se intampla insa atatea detalii acolo, cu fecare in parte, incat observarea lor a devenit o tema de studiu zilnica.

Am transmis aproape in direct imagini cu Zubin Mehta atunci cand acesta a evoluat pe scena Salii Palatului, facand un efort impresionant sa dirijeze, in ciuda unor probleme de sanatate. A acordat autografe cu seninatate si rabdare, facand dovada unui caracter puternic, dar si profund uman. Yuja Wang, Sir Simon Rattle, Ion Marin, Vasily Petrenco, fratii Capucon sunt doar cateva nume din muzicienii majori langa care am avut onoarea sa stau, si cateodata sa interactionez admirativ.

Serii de imagini au fost postate zilnic pe pagina Festivalului, am realizat in 23 de zile peste 17 000 de cadre. O experienta extraordinara, atat fotografica, cat si de viata.

Festivalul a fost organizat de Artexim. Cu sprijinul Panasonic, am lucrat cu un sistem mirorless Lumix G7, dedicat fotografierii in mod silentios si acompaniat de o gama completa de obiective.    

Bucureştiul povestit: ne vedem la Ateneu?

Probabil unul dintre cele mai fotogenice locuri ale oraşului, parcul şi clădirea Ateneului marchează o filă din istoria care conferă o amprentă specifică a spiritulului oraşului. Proiectat de arhitectul francez Albert Galleron la recomandarea lui Charles Garnier, autorul Operei din Paris, construcţia începe în 1884 şi este inaugurată doi ani mai târziu şi criticată pentru faptul că era amplasată prea departe de centru.

Trec pe acolo în fiecare zi. Acolo mă simt bine în Bucureşti. Nu trec maşini, peluza e verde, copacii, băncile, pavajul, porumbeii, totul crează o ambianţa care exprimă calm.

In general lumea e “bună” aici, de toate vârstele, fără a fi un loc exclusivist. Vin la concert, au abonament sau cine ştie ce acţiune caritabilă se întâmplă câteodată. Sau pur şi simplu dorm pe o bancă. Toate vârstele au aici un loc de întâlnire. Tocuri, parfumuri, chiar şi sesiuni de fotografiere a nuntaşilor (da, câteodată îmi fac cu ochiul cu fotografii entuziaşti care pun mirii să îmbrăţişeze coloanele). 

O oază de linişte şi de iesire din cotidian, privesc cu o aviditate dependentă canelurile coloanelor care îşi profilează tonalităţile de un bej deschis pe un cer navigat de stoluri de porumbei. Și ei au abonament la Ateneu. 

Trec pe acolo automat. În nişa faţadei nordice stau mereu grupuri de tineri (nu i-aţi observat?) la o tacla ferită. De jur-împrejur se răspândeşte o aromă pariziană, mici ateliere de croitorie, magazinele cu vin franţuzesc sau bistrouri cochete aduc ecouri de “é” cu accent. 

De la magazinul din spate îmi iau vara îngheţată. Cea mai bună. Se mănâncă rapid pe trepte. Poveşti de dragoste, întâlniri de business, fotbal în curte, omagii, familia regală, orchestre, studenţi la conservator, blanuri care emană naftalină, ecouri, sperante. Eu şi tu. 

Ateneul ne este martor tacut dar atât de deschis. Mereu acolo, nu dezamăgeşte niciodată. Ne vedem la Ateneu, pe seară? Eu trec pe acolo şi mâine pe la prânz.