Atunci
cand am fost cooptat in echipa fotografica oficiala a Festivalului Enescu, alaturi
de Catalina Filip si Andrei Gindac, am stiut ca urmeaza o aventura
extraordinara. Au fost trei saptamani pline, lucru aproape non-stop, intalniri
cu oameni pe care ii ascultam doar pe albume sau ii vedeam la televizor. Cand
sunetele magiei isi pierd ecoul, ramane amintirea. Raman inregistrarile, raman
imaginile. Intr-o lume in care fotografia este un principal mijloc de
comunicare, felul in care o produci, prin prisma relevantei, presupune o
raspundere asumata. Am realizat ca este o responabilitate uriasa sa decantezi o
intreaga experienta senzoriala, la final, doar prin imagini. Fotografii care
trebuie sa vorbeasca, sa cante si sa incante.
Inainte
de orice, este necesara o strategie de abordare a unui eveniment de asemenea
anvergura. Am realizat ca va trebui sa imbin armonios mai multe teme : cadrul
arhitectural in care se desfasoara evenimentele, relatia cu orchestrele si
solistii, cu dirijorii - mari personalitati ale culturii mondiale, imaginea
publicului - atmosfera generala, si poate cel mai incitant subiect – ceea ce nu
se vede, viata din spatele cortinei, din culise.
Calitatea
unui demers vizual este direct legata cu modul in care evoluezi in planul
personal, comportamental. Astfel, necesitatea de a fi discret a fost completata
si cu o latura de sociabilitate inerenta. A fost necesar un bun echilibru intre
a fi invizibil si a fi comunicativ, deschis. Trebuie sa fii mereu in “priza”,
sa observi, cu “radarul” activat. Orice se poate intampla oricand, trebuie sa
fii pe faza in momentele cheie, irepetabile. Am intalnit prieteni, am
interactionat cu multi necunoscuti, am vorbit cu
muzicieni din orchestre, “navigarea” prin culise si culegerea de marturii
vizuale a fost o tema permanenta de studiu. M-am simtit adesea ca un copil la
joaca. Avand acces in zonele in care in mod normal nu ajungi, ca spectator, am
resimtit emotia explorarii unor spatii din spatele scenei.
O poveste speciala s-a intamplat cu ocazia concertului
orchestrei San Francisco Symphony, care a intrat
cu intarziere in scena. Primul gand, ca public, e sa fii nemultumit. Apoi afli
ca tirurile cu instrumente si garderobe si toata logistica au avut o intarziere
de 4 ore. Probabil nu are cum sa fie vina cuiva anume. Se poate intampla. Devii
intelegator. Ii astepti sa intre, iar muzicienii o fac, unul cate unul,
grabindu-se sa isi ocupe locurile. Nu au mai avut timp nici
de repetitii, prima parte a concertului va fi sarita. Suna dramatic, totul se
regleaza din mers, oamenii trebuie sa se poata adapta. Pana la urma vin de
foarte departe. Concertul incepe, totul suna impecabil, ca un ceas elvetian.
Nimic din graba sau emotiile neintamplarilor nu se resimt in acorduri, in
masuri. Totul e la locul lui, sub bagheta dirijorului.
Din fata scenei, dupa tura de puncte de statie prestabilite,
intru in spate, in culise. Orchestra
se aude acum, din partea cealalta a peretilor despartitori. I se simte
prezenta, ca o muzica de fundal. Toate carcasele de transport a instrumentelor
sunt grupate, dar domneste o stare de dezordine, la prima vedere. Totul pare
abandonat la repezeala, lasat asa cum ramas, se simte graba pregatirii pentru
intrarea in scena. Ma misc printre lucruri, observ detalii. Cateva cutii de
vioara sunt lasate deschise, citesc in detalii o intreaga poveste de viata.
Poze de familie. Imagini dragi cu oameni care sunt departe. Muzicianul din
orchestra, rotita anonima - oare de cand nu si-a vazut familia? Oare pe cate
continente isi poarta acordurile? Mereu pe drum, departe de casa. Orchestra nu
se mai aude. Yuja Wang, dintr-o cabina, repeta la foc automat, pianul rezista,
degetele apasa clape cu o viteza incredibila. Sunete de fundal, oameni de
departe. Dor, magie.
Intalnirea marilor dirijori a fost emotionanta – fie la
conferintele de presa, fie la repetitii, fie in cadrul oficial al concertelor
majore. Am reusit cateodata sa intru in cabinele lor, sa asist la interviuri
sau la intalniri cu prieteni sau publicul care ii admira. Emotiile sunt greu de
descris in preajma marilor personalitati. De asemenea, am privit oamenii din
public cu mult interes. La o prima vedere crezi ca vezi o masa disciplinata de
oameni care asculta. Se intampla insa atatea detalii acolo, cu fecare in parte,
incat observarea lor a devenit o tema de studiu zilnica.
Am transmis aproape in direct imagini cu Zubin Mehta atunci
cand acesta a evoluat pe scena Salii Palatului, facand un efort impresionant sa
dirijeze, in ciuda unor probleme de sanatate. A acordat autografe cu seninatate
si rabdare, facand dovada unui caracter puternic, dar si profund uman. Yuja
Wang, Sir Simon Rattle, Ion Marin, Vasily Petrenco, fratii Capucon sunt doar
cateva nume din muzicienii majori langa care am avut onoarea sa stau, si
cateodata sa interactionez admirativ.
Serii de imagini au fost postate zilnic pe pagina
Festivalului, am realizat in 23 de zile peste 17 000 de cadre. O experienta
extraordinara, atat fotografica, cat si de viata.
Festivalul a fost organizat de Artexim. Cu sprijinul
Panasonic, am lucrat cu un sistem mirorless Lumix G7, dedicat fotografierii in
mod silentios si acompaniat de o gama completa de obiective.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu