Probabil unul dintre cele mai
fotogenice locuri ale oraşului, parcul şi clădirea Ateneului marchează o filă din istoria care conferă o amprentă specifică a spiritulului oraşului. Proiectat de arhitectul
francez Albert Galleron la recomandarea lui Charles Garnier, autorul Operei din
Paris, construcţia începe în 1884 şi este inaugurată doi ani mai târziu şi criticată pentru faptul că era amplasată prea departe de centru.
Trec pe acolo în fiecare zi. Acolo mă simt bine în Bucureşti. Nu trec maşini, peluza e verde, copacii, băncile, pavajul, porumbeii, totul
crează o ambianţa care exprimă calm.
In general lumea e “bună” aici, de toate vârstele, fără a fi un loc exclusivist. Vin la concert, au abonament sau
cine ştie ce acţiune caritabilă se întâmplă câteodată. Sau pur şi simplu dorm pe o bancă. Toate vârstele au aici un loc de întâlnire. Tocuri, parfumuri, chiar şi sesiuni de fotografiere a nuntaşilor (da, câteodată îmi fac cu ochiul cu fotografii entuziaşti care pun mirii să îmbrăţişeze coloanele).
O oază de linişte şi de iesire din cotidian, privesc cu o aviditate dependentă canelurile coloanelor care îşi profilează tonalităţile de un bej deschis pe un cer navigat de stoluri de porumbei. Și ei au abonament la Ateneu.
Trec pe acolo automat. În nişa faţadei nordice stau mereu grupuri
de tineri (nu i-aţi observat?) la
o tacla ferită. De jur-împrejur se răspândeşte o aromă pariziană, mici ateliere de croitorie,
magazinele cu vin franţuzesc sau bistrouri
cochete aduc ecouri de “é” cu accent.
De la magazinul din spate îmi iau vara îngheţată. Cea mai bună. Se mănâncă rapid pe trepte. Poveşti de dragoste, întâlniri de
business, fotbal în curte,
omagii, familia regală, orchestre,
studenţi la
conservator, blanuri care emană naftalină, ecouri, sperante. Eu şi tu.
Ateneul ne este martor
tacut dar atât de deschis. Mereu
acolo, nu dezamăgeşte niciodată. Ne vedem la Ateneu, pe seară? Eu trec pe acolo şi mâine pe la prânz.
