luni, 19 decembrie 2016

Gânduri, adevăruri şi raze de lumină

"There is a crack, a crack in everything. That's how the light gets in" (Leonard Cohen)

As continua ideea poetica: inainte insa trebuie sa vrem si sa putem sparge acele invelisuri rigide in care ne imbracam, uneori involuntar, alteori pentru ca nu stim face mai bine de atat. O vointa care ar trebui sa vina dinauntrul fiecaruia. Din afara venita, poate produce o reactie de aparare si de aici, o lupta. O noua lupta. Ori, nu despre asta era vorba.


M-am uitat recent la cateva filme care traseaza o linie direct prin coordonatele fiintei umane si constiintei, in existenta lor cotidiana, accesibila. Sigur, comerciale, usurele, de weekend, dar problemele enuntate acolo sunt general valabile - si uneori lucrurile complicate spuse intr-un mod simplu sunt cu atat mai usor de parcurs. Am revazut Love Actually, The little death, Closer si Forrest Gump. O trecere de la colturile intunecate ale fiintei, de la frici si stari nemarturisite, disfunctii neintelese, de la tentatii si moduri de a se pierde pe sine si pe ceilalti, si pana la luminoasa stare de gratie prin marturisrirea si implinirea iubirii, trecand desigur prin dileme existentiale, de cele mai multe ori cu inocenta. 
Mi-am adus aminte ca mai ales acum, in febra goanei dupa cadouri si a exprimarii bunatatii provocate si etalate, uitam si vom uita cateva lucruri esentiale, care risca sa ne lase in fapt goi pe dinauntru dupa ce linistea revine, indiferent de data calendaristica.
Mama lui Forrest ii spusese: "Trebuie sa faci ceea ce poti mai bine cu darurile cu care ai fost inzestrat". "Nu stiu daca avem un destin, sau doar plutim in vant, poate ca sunt ambele".


Cand intalnesc ceva fain in drumul meu, fac poze. Cand se intampla lucruri ciudate, mai ales prin intalnirea cu oamenii, le las sa se aseze sub forma de invataturi. Timpul si experienta le-au validat mereu. Am invatat in timp cateva lucruri pe care le impartasesc aici:

ceea ce conteaza pentru fiecare se afla deja inauntrul fiecaruia. Asteapta doar sa fie descoperit. Asta presupune sa aflam capacitatea de a constientiza cine suntem si incotro mergem. Starea de necunoastere cel putin mie imi produce un soi de panica ce ma conduce mereu spre noi aflari. Fiecare are modul lui de a afla cine e, trebuie doar sa ii dea curs. Si ce poate fi mai minunat decat sa ajuti, sa sustii, sa te bucuri de aflarile celorlalti?
cele mai interesante lucruri despre fiecare se afla in zone in care de fapt nu ne-am aventura niciodata. Acea zona asa numita "no man's land" interioara care contine multe piese din propriul puzzle. Am fost crescuti sa nu vrem sa cercetam, sa nu ne aventuram, sa ne fie frica de necunoscut, sa cautam comod aproape. Ba mai mult, sa cerem. Doar sa cerem.  Nu cereti ceea ce nu puteti oferi la randul vostru. 


hai sa ne intrebam in fiecare zi cine suntem si ce avem bun de facut si de oferit
ajungem sa ne construim scenarii in care credem mai mult decat in insasi realitatea inconjuratoare. Un paradox, e doar cel mai simplu mod de a ignora realitatea. Si cand zic realitate - zic adevarul propriu si pe al celorlalti. Adevarul are o infinitate de fatete, daca fiecare si-l stie pe al lui, ne ramane sa impartasim adevaruri, si sa nu ne luptam pentru suprematia adevarului propriu.
surpriza : ne pricepem cel mai bine sa ne facem rau, mult mai bine decat cei de care ne e mereu teama. Raul cel mai rau se face dinauntru. Asa ca hai sa avem grija de ce ne temem de fapt si de ce avem mereu tentatia sa gasim alti vinovati.
ne dorim pacea, dar trebuie sa fim capabili sa o oferim, sa o cream. Ne dorim liniste, dar semanam doar lupte. Nu cereti ceea ce nu puteti oferi. Totul porneste de la fiecare in parte, nu din afara lui.


sa spunem ca iubirea - acea stare de implinire interioara este greu de atins, intr-o lume aflata in continua miscare, transformare, dornica sa consume totul, din ce in ce mai devreme. Bine, dar asta se poate rezolva foarte usor acceptandu-i pe ceilalti. Lasandu-i sa fie. Fara a judeca, fara a impune nimic. Asa apare libertatea de a fi. 
intr-o lume care isi intoarce fata din ce in ce mai mult de la ea insasi, a trai non-agresiv, curat, cu o nevoie de a fi bine si de a face bine, de a lasa sa fie si a te bucura de lucurile simple - devine o curiozitate de pus la muzeu. 
bucurati-va de ceea ce faceti, cautati-va pasiuni, investiti-va energia in mod constructiv, fiti creativi si nu va fie teama sa fiti voi insiva. Nu conteaza parerea nimanui, conteaza sa va bucurati de ceea ce faceti, inainte de orice.


nu uitati ca lumea se vede dupa chipul si asemanarea fiecaruia. Ceea ce privim in afara este in fapt ceea ce suntem pe dinauntru. Evaluati mereu si transformati. Lumea este buna prin definitie, nu exista oameni rai, ci poate doar speriati si care au obosit. Pot fi ajutati, daca se lasa ajutati, desigur.

Inainte sa ne continuam alunecarea in conditionarile impuse de mersul lumii, de cei dimprejur, haideti sa ne oprim putin, sa respiram, sa privim. Haideti sa cunoastem, sa ne cunoastem pe sine, sa ne ajutam sa ne cunoastem, sa recunoastem, sa nu cerem - ci sa oferim, sa constientizam, sa aflam cine suntem, de ce si pentru ce, sa acceptam prezenta celuilalt, sa iertam si sa ne bucuram de ceea ce avem. Lucruri atat de simple, in cele din urma. Sunt "cadouri" mult mai importante decat unele simple obiecte consumabile.



Se spune ca oamenii creativi reusesc sa obtina singuri ceea ce le trebuie. Sa isi inventeze ustensile prin care sa isi atinga scopul. Pe lumea asta, sunt doua feluri de oameni (da, felul 1 si felul 2, dar altfel): oameni care dau, si oameni care primesc. Si pe Facebook e la fel. Creatori de content si consumatori, cu nota ca sunt extrem de putin autori in fapt.
Sigur, pana la un punct, schimbul este natural, cine are de dat, ofera, si cine are nevoie de ceva, beneficiaza. Lucrurile se complica atunci cand mecanismul acesta nu mai e o exceptie, ci o regula in viata. Asa se ajunge ca unii doar dau si altii stiu doar sa ceara si sa primeasca. Ceea ce aduce un dezechilibru.

Oamenii de langa noi nu sunt doar surse prin care ne indeplinim si ne satisfacem nevoile. Nu sunt doar niste entertaineri amabili si entuziasti. Atata timp cat avem asta clar, poate ca inainte sa ne dezvoltam reflexul de a cere orice cand avem nevoie, de a consuma, de a ne baza pe altcineva, sa activam mai intai mecanismele creative si sa vedem cum putem obtinem singuri ceea ce avem nevoie. Apoi ne putem intreba ce nevoi au oamenii de langa noi. Si iata cum o schimbare mica de perspectiva poate aduce in timp schimbari majore la nivel de inter-relationare. A fi independent, a-ti desena mai clar propria realitate si a-ti pasa de ceilalti nu e ceva rau, chiar daca pare mult mai solicitant.
  



De ce simtim cateodata lucruri contradictorii, in acelasi timp? De ce din linistea comoda a sigurantelor aflate, se insinueaza dinlauntru un gand cu un cu totul alt gust, care vrea ceva, cu glas mic, din ce in ce mai puternic, pana ajunge sa se auda doar el?
Paradoxurile vin dintr-o lupta a planurilor interioare cu mintea, cu gandurile, cu dorintele imediate. Aceste planuri pot fi infinite ca numar, le descoperim in permanenta, le uitam cu precizie, ele definesc un “acum” efemer. Deseneaza un puzzle care ne oglindeste, suntem chiar noi.

Exista intre minte si vocile dinlauntru o zona de glisare intre adevarurile nascute in asa zisa “realitate” si cele profunde, adevarurile proprii, cele conectate la o linie calauzitoare interioara. Acestea vin de unde din adancul fiecaruia, si nu din afara sa. Prea rar le ascultam vocea, ea pare sa bruieze certitudinile gandite, le dam repede la o parte. 
Ele exista si au nevoie de noi pentru a fi scoase la lumina. Mintea nu a fost vreodata de ajutor in aflarea “nemasurabilului”. Fiecare realitate paralela din noi isi cere dreptul, si de aici apar luptele. Adevarata forta contopeste toate planurile intr-un unul singur, cu o singura voce. Pentru ca adevarul fiecaruia e unul singur. Trebuie doar lasat sa iasa la suprafata.



Cred ca am inceput sa imi dau seama cum e de fapt treaba cu “acum”-ul asta. Auzim des – “traieste clipa, fii conectat la acum”. Pai cum vine asta, cand lucrurilor le ia o vreme ca sa ajunga la noi, iar noi sa devenim capabili sa le recunoastem ce sunt de fapt? De asemenea, le ia adesea mult timp sa plece sau se aseze. Pentru ca lasam atat de greu de la noi, orice, sa ramana in urma, dupa ce isi va fi indeplinit rolul. Pentru ca ceva sa vina, poate ca ceva trebuie sa plece, pentru a castiga ceva, altceva trebuie lasat in urma. O simpla lege a fizicii, aplicata intuitiv in planul emotional.

Si daca adevarul si constientizarea lui devin cu greu si isi fac efectul cu greu, cum avem acces la “acum”? Am impresia ca acest “acum” nu semnifica altceva decat momentele de aflare si constientizare a armoniei interioare, conectata apoi la armonia spontana si temporara a lucrurilor dimprejur. “Acum”-ul ca “moment de gratie”. Asadar, e necesara mai intai aflarea unei armonii interioare, prin care totul se aliniaza echilibrat si complet. Momentul cu sine. Intrucat traim sistemic, in relatie cu lumea dimprejur, adevaratul moment vine atunci cand aflam o armonie si cu lumea exterioara. E o clipita, dar se simte extrem de intens, contine ingredientul fericirii si se deseneaza sub forma de zambet, fara un motiv anume. 



Sa nu uit sa mentionez: armonia si lupta nu sunt compatibile, trebuie mai intai luata o hotarare de ce parte evoluam.  





































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu