Papion, expozitie, Sony, in general soare si cateva poze.

Sau despre cum am ajuns la Londra cu tramvaiul 41.

        Mai intai a fost concursul de fotografie Sony, la care cu totala inconstienta m-am inscris anul acesta pur si simplu pentru ca aveam acel mood. Cand ai in fata o pagina de internet deschisa larg, o infinitate de variante si iti vine sa alegi una aproape la intamplare. De calcule si de o gandire cu premeditare nu se poate pune problema, juriul vede sute de mii de imagini. 

          Apoi a urmat nebunia cu nominalizarea. Interviuri, reconstituiri si explicatii. Cum am facut, de ce, in ce fel. Macar am pus linia tramvaiului 41 pe harta, asta mi-a placut. Am vazut ce imagini au fost inscrise, m-am uitat cu pofta la ele, o incantare sa vezi ce poze fac oamenii in lumea asta. Cu mai putine apusuri si ceruri, pe la ei (if you know what i mean).

         Apoi a fost telefonul care afisa un numar de Anglia, intr-o vineri. Nu obisnuiesc sa raspund la numere necunoscute, cu atat mai putin unora care vin din Anglia. Dar am zis "cine o fi si ce o vrea?" si am raspuns. Vocea zice "Congratulations, you are the winner of the Low light category". Woow. A inceput alta nebunie, in care chiar mi-am dat seama ca e neverosimil si totusi adevarat. Nu, nu e cea mai buna poza a mea de street&urban, clar. Nici nu am afirmat asta vreodata. Juriul acela a decis ca in contextul  categoriei Low light, in fata celorlalte imagini participante, ea ar trebui sa fie. Noh, foarte bine atunci. Ocazie cu care am zis - ia hai sa merg la Londra la gala de decernare si la vernisaj, sa vad si eu cum se intampla aceste lucruri, la cel mai inalt nivel. 

         Si m-am dus. Nu inainte de a petrece ceva timp pentru pregatirea papionului - ceva ce nu am avut ocazia sa port vreodata. Foarte rar cravata. In rest, mai lejer, pentru ca nu-mi place sa stau teapan in haine ciudate. Dupa ce am dat un google search cu black tie, l-am vazut pe Printul Charles sau pe agentul 007 si mi-am spus "-oh, stai asa ca e complicat, nici vorba de sapca sau esarfa rosie din dotare". 

         Pe langa scopul intalnirii cu Sony, mi-am propus sa revad orasul care, la prima vedere de acum doi ani, nu m-a impresionat in mod special. O comparatie cu Parisul ii era complet defavorabila. Da, Big Ben, London Eye, niste arhitecturi faine, Tamisa, Hyde Parc - sunt valori inestimabile. Dar atmosfera nu era slefuita in vreun fel. Asa ca acum am mers cu speranta de a-l descoperi cu adevarat, de a iesi de sub incidenta comparatiilor. Sa ne lasam sa fim, unul celuilalt. Dap, poetic. Buuun, am pregatit aparatele, garderoba si am pornit la Londra.

          Seara de gala a fost grandioasa. 500 de persoane, 50 de mese rotunde, sala mare de festivitati a hotelului Hilton de pe Park Lane, plina. Cu meniu ales, cu personalitati. O concentrare de stil si eleganta, doar nume mari din agentii de presa, editori, fotografi, reprezentanti zonali, o suma intreaga de categorii si nationalitati stranse la un loc. 

        Am stat la masa cu doua rusoaice simpatice, una dintre ele nominalizata la categoria Youth si cu un ceh nonconformist, fotograf profesionist, nominalizat la Contemporary facts cu un reportaj din Iran. S-a pornit cu tinerii, consistenta serii fiind data de categoriile foto de la profesionisti. S-au trecut in revista categoriile Open, m-am asezat mai bine in scaun. Am vazut poza mea acolo, pe ecran, derulandu-se alaturi de imaginile castigatoare ale celorlate categorii - din care a fost ales castigator un nene Chen Li. Bravo lui, poza cu chinezi traversand in ploaie. Se pare ca fenomenele meteo au fost preferate anul acesta. 

          Pauza de masa - dupa care timp de trei ore am urmarit o demonstratie de abordari tematice, de proiecte si de moduri de a structura, sustine si prezenta teme fotografice ale celor de la categoriile profi. Cate trei nominalizati ai fiecarei categorii si-au prezentat ideea si conceptul intr-un scurt filmulet personalizat. Probabil cel mai valoros capitol al evenimentului pentru ca am avut ocazia sa ma pun la curent cu ultimele trenduri explicate din fotogarafia actuala. Am vazut proiecte valoroase, surprinzatoare prin modul de a pune problema, de a rezolva vizual abordarea subiectului. Infiltrari in cartiere de dealeri, reportaje din inima Braziliei, natura moarta cu peisaje artificiale genial puse in opera, realismul violentei domestice, viata femeilor din Moldova, o familie cu gemeni autisti, catei uzi si pozati in studio cu timp scurt de expunere - enumar doar cateva din seriile memorabile pe care le-am vazut. Toate imaginile si seriile sunt disponibile pe site-ul concursului si merita privite si intelese. 

          Mi-am dat seama ca desi din afara - concursul pare sa mizeze pe prezenta amatorilor entuziasti - unde am impresia ca se si inregistreaza cel mai mare numar de participanti - fapt care sporeste astfel cota de popularitate a concursului, mecanismul pune de fapt accentul pe munca profesionistilor. Unii dintre ei revin in fiecare an cu noi serii, altii au mai castigat si in anii trecuti. Fotografii profesionisti propun proiecte relevante, au sustinerea unor agentii de presa, urmaresc un fir cu care la final pot pune in evidenta un fapt de viata. Pentru mine a fost o ocazie sa inteleg fatetele pe care le presupune munca in domeniul fotografic de astazi, cu reflectare la nivel mondial. Ce teme sunt abordate si ce relevanta capata, cum se construieste un discurs vizual coerent si de unde se naste valoarea.

        Inainte de decernarea marelui premiu, Mary Ellen Mark a fost premiata pentru intreaga activitate si am avut astfel ocazia sa-i cunosc munca, filmul de prezentare cu marturii ale unor personalitati culturale sau vedete internationale care au lucrat cu ea fiind savuros.

         Englezii nu au stiut sa fie misterosi si sa ne faca sa ne bataim pe scaune, marele castigator al serii a fost anuntat, sec, scurt. O serie cu violenta domestica, lucrarea de diploma a autoarei sale Sara Naomi Lewkowicz. Care s-a imprietenit cu un cuplu si a reusit sa devina un martor al vietii lui cotidiene, marcate de comportamentul violent al barbatului. Imagini puternice. Nu pot spune ca alte serii au fost mai putin relevante. Fiecare fotograf nominalizat a avut ceva interesant de spus. Aici intervine optiunea juriului care stabileste astfel linia tematica a anului curent.  

        Si gata. Editia din acest an s-a incheiat. 

          Evenimentul este o demonstratie de organizare super eficienta, de efort de PR cu note grandioase. Sa faci sa mearga un mecansim care include jurii multiple cu oameni din diverse tari, zeci de mii de fotografi de pe intreg mapamondul si sute de mii de imagini de gestionat. De mine de exemplu, pe firul  avansarii faptelor, s-au ocupat cinci oameni, pe parcurs. Imi imaginez cum arata acest efort multiplicat in cazul atator nominalizari de la categoriile de profesionisti. Un astfel de concurs organizat la aceasta scara reuseste - prin organizarea ireprosabila, sa devina un catalizator al fotografiei din acest moment, pe plan international. Un gest prin care cei de la Sony incearca sa-si consolideze pozitia pe piata fotografica intr-un mod absolut onorabil.

          Am ramas cu senzatia ca este imposibil sa-ti propui sa castigi sau sa mergi in aceasta incercare avand vreo siguranta. Ca amator, unde concurenta e si mai mare,  cu atat mai putin. Sunt sute de mii de imagini, cele mai multe dintre ele mult mai interesante decat ale tale. Ramane insa sa mizezi pe imagini cu un posibil impact pentru un privitor experimentat, pe un factor pe care celelalte imagini nu-l contin, pe relevanta subiectului, pe acuratetea imaginii. Cu pasiune si pricepere sunt toate facute, cu siguranta. Ce alti factori sunt luati in considerare de catre juriu, este imposibil de anticipat sau de stiut. 

       A doua zi fost dedicata deschiderii expozitiei de la Somerset House, conferintei de presa, interviurilor si experimentarii spatiului Sony amenajat in aripa centrala. Am vizitat locul dinainte ca sa stiu exact unde trebuie sa merg si sa nu intarzii. Spatiul de la Somerset House este grandios, o imbinare subtila de clasic cu modern. Probabil unul dintre cele mai apreciate locuri de popas din Londra, curtea interioara gazduind un ansamblu dinamic de fantani arteziene care indeamna la joaca. Privelistea din aripa centrala spre Tamisa te obliga practic sa faci poze.

           Castigatorii au fost chemati la ora 9 dimineata pentru un private opening, pentru a primi certificatele, albumul si recent lansatul aparat foto mirorless Alfa 6000. O ocazie de a-i intalni si sta de vorba cu unii dintre ei,  foarte deschisi si comunicativi. 

         Aripa estica ordoneaza tablouri cu seriile categoriei profesionistilor. De la printuri de cativa metri patrati pana la miniaturi cu valoare de bijuterie. Traseul te plimba prin diverse camere unde ai ocazia sa vezi cum arata o expozitie de nivel inalt. De la asezare si pana la finisajul tablourilor. 

        Aripa vestica grupeaza lucrarile categoriilor Youth, Student, Open si "recitalul" Mary Ellen Mark, dar si o intreaga alta pleiada de serii fotografice, atat printate cat si pe ecrane media. Lucrarile inspira etuziasm si bucurie de viata, culoare, prin  moduri de a vedea neconventionale, fata de aripa cu profesionisti care e mai grava ca stare. O complementaritate care exprima in fapt complexitatea si diversitatea lumii in care traim.

            Participarea la Sony Photo Awards mi-a dat ocazia de a vedea de aproape cum arata un astfel de eveniment si sa extrag concluzii privitoare la rolul fotografului si fotografiei, sa ma pun la curent cu ultimele trenduri vizuale contemporane.

            

          Pe cei interesati si inspirati, va sfatuiesc din inima sa participati la concursul  care isi va deschide noua editie in curand. Urmati-va instinctul si pasiunea, puneti-va in stare de competitie cu alti fotografi si imagini din lume, e o experienta necesara pentru evolutia fotografica proprie. Nu stii cand, la un moment dat, tramvaiul 41 se poate opri direct la Londra.

Povestea fotografiei - 10 ani de pasiune. Partea I

Partea I - 2003, 2004, inceputul

         Anul acesta se implinesc 10 ani de la realizarea involuntara a ceea ce pot numi prima mea fotografie de strada. Se intampla undeva in 2004. In 2003 am pus mana pe un aparat digital si am inceput sa ma joc. Fara sa cunosc absolut nimic, de la setari, la caracteristicile obiectivului, la vreo urma de teorie, si pana la etica fotografica. Vreun an si ceva am folosit doar Iso 200 pentru ca asa citisem undeva, am folosit cea mai mica rezolutie a aparatului, pentru a intra mai multe poze pe card. Simteam doar ca incepe sa-mi placa sa ma joc. Ca reusesc sa pozez ceea ce se vede si cu toate acestea din poza rezulta altceva, parca mai interesant. De acolo a inceput totul. Un drum frumos, pe parcursul caruia m-am aflat pe mine si lumea dimprejur. Un instrument cu ajutorul caruia m-am descoperit, mi-am infrant unele timiditati, am invatat, am cunoscut oameni, am mers departe, departe, am aflat cum poti intoarce in avantajul tau vremea rea, cum orice situatie contine ceva semnificativ care merita aflat, am inceput sa simt si sa exist mai clar, mai intens. Sa exist pentru mine si pentru ceilalti, ajutandu-i si pe ei sa vada ceea ce uita sau nu sunt atenti sa priveasca. 

          Voi prezenta acest parcurs in cateva episoade.

2003

         Momentul de inceput in care mai degraba lasam aparatul acasa, pentru a nu avea grija lui pe unde merg. Totul parea sa fie nou, fiecare detaliu al lumii putea fi privit spre a afla ceva. Machete de casute, reflexii in oglinda inghetata a unui ochi de apa, tablouri cu apusuri si jocuri simple si curioase, semnatura cu luna - avand un timp mai lung de expunere in modul automat. Lucrez cu un Olympus C300, o adevarata "sapuniera" digitala.

           Imaginea realizata din public, la primul  concert eveniment al celor patru corifei, am avut supriza sa fie peste timp  folosita pe post de coperta a dvd-ului cu concertul. In 2013 am continuat seria, la reunirea grupului.

            A urmat sustinerea diplomei la Facultatea de Arhitectura "Ion Mincu" din Bucuresti, moment care a marcat deschiderea unui drum nou.

          Urma sa fiu invitat sa raman asistent-preparator in cadrul Universitatii, urma sa initiez infiintarea unui club de fotografie in cadrul sau, urma sa am mai mult timp dedicat pasiunii care devenea din ce in ce mai prezenta in preocuparile mele.

2004

           Incep sa caut din ce in ce mai multe detalii imprejur, sa caut culori, sa ma mir, sa ma minunez de faptul ca ceea ce pana acum trecea efemer prin fata ochilor, acum ramane fixat in imagini. Incep sa ma prind cum sta treaba cu tehnica fotografica odata cu achizitionarea unui aparat compact mai complex, Olympus C5050, cu f1.8 si ecran rabatabil. Detalii care s-au "reinventat" 10 ani mai tarziu si de catre alte branduri foto. 

            Fara sa-mi dau seama am realizat ceea ce pot numi prima mea fotografie de strada. Modul sepia al aparatului era o optiune de lucru exotica. Nu simteam insa absolut deloc faptul ca orasul  ar putea sa fie un loc de exprimare artistica. Eram sigur ca natura, florile, fluturii, cerul sunt surse sigure si binecunoscute de inpiratie pentru oricine. Asta vedeam imprejur prin reviste, pe internet. Orasul era un loc total neinteresant pe care il paraseam cu prima ocazie pentru a descoperi natura. Sau, in oras fiind, cautam natura. Sau ma jucam cu timpul de expunere si decontextualizarea creativa.

           Fotografia de concert mi s-a parut o optiune interesanta, in acea perioada. Puteam asculta muzica live, puteam sta aproape de cantareti si putea realiza fotografii in conditii dificile de iluminare - parea o provocare.

          Concertele din clubul Prometheus ale lui Adrian Berinde, Marei sau Teodorei Enache mi-au ramas si acum in amintire.  La galele festivalului Om Bun mergeam inca de prin 2000, la teatrul Ion Creanga. Apoi, dupa ce am inceput sa fac poze, am prins curaj si m-am dus si in spate, in culise, unde am avut sansa sa stau langa cei pe care ii admiram. Imi aduc si acum aminte cum am ramas intr-o seara pana la sfarsit, sa-mi strang aparatele si am iesit cu toata lumea prin spate, pe la actori. Acolo, desprinzandu-se de noi, prin ninsoarea blanda, Motu Pittis ne-a urat "Noapte frumoasa tuturor!" - exact cum stiam eu in melodie - si apoi s-a pierdut in noapte. A fost magic. 

           Magic a fost si gandul de a incerca primele eseuri de nud. Vazusem pe net ca toata lumea pozeaza fete in moduri artistice, vazusem o carte cu imagini semnate de Edward Weston, aruncam un ochi si in paginile Playboy. Mi-a placut sa regasesc modul de lucru in lumina slaba, ca la concerte, cu tema abstractizarii formei. Sa dezvalui fara sa arat. Nevoia de a consuma cliseul, de a intelege fenomenul. 

           In 2004 am avut ocazia sa petrec doua luni la Lyon, pentru a realiza un stagiu de master. 

          Mi-am luat cu mine evident aparatul compact si am realizat in jur de zece mii de imagini, timp de doua luni, un record pentru mine. 

         Am calatorit foarte mult atunci si am avut ocazia sa stau cu aparatul meu zi de zi. In acest fel ne-am cunoscut si mai bine, am reusit sa-i aflu limitele si sa-mi dau seama ca as avea nevoie de un aparat nou, mai puternic. Mai ales de un zoom mai mare, 3x al lui Oly fiind insuficient pentru calatorii sau arhitectura. Dar cu care m-am descurcat onorabil, pana in acel punct. 

         Si daca noul aparat va fi pe film? Citisem eu ca e fain sa pozezi cu film alb negru, cu un aparat clasic. Asa ca sansa mi-a adus in cale, cu o poveste frumoasa, primul aparat pe film, un canon AE1.

             O singura problema a aparut dupa am tras primul film alb negru. Pozele facute prin oras, prin centru, pe la Ateneu, nu pareau sa fie superioare din punct de vedere tehnic celor realizate cu Oly, pana atunci. Si atunci, la ce bun? Asa ca am abandonat aparatul pe film pentru cateva luni.  

         Peste o vreme, intrand intr-un magazin cu scule foto, am vazut pe un raft un obiectiv ciudat. Era un Sigma cu oglinda, 600 cu f 8. Nu stiam exact ce inseamna asta, dar acel 600 imi spunea ca pot vedea departe, ori eu exact asta imi doream. Puteam in sfarsit sa ma bucur de ceva mai mult de 3x factor de zoom. Ba chiar puteam sta linistit departe si face poze fara sa ma vada nimeni, fara sa deranjez sau sa fiu deranjat. Ideal. Dupa primele vizari mi-am dat seama ca sunt totusi foarte departe. La concerte era bun, vedeam detalii fantastice. Ma miram cand fotografii de presa veneau si zambeau cu talc cand vedeau cum lucrez - declansator flexibil, 600 f.8, timp 1/30 sau 1/15, trepied. Nu aveam cum sa obtin ceva. Si totusi era magic. Astazi, rememorand, imi dau seama ca nu as mai face asta, nu cu acele scule. Entuziasmul  tinea atunci loc de orice. Si asteptam ca Motu Pittis, recitand,  sa respire pentru ca eu sa pot declansa. Atunci, in linistea absoluta, ma auzeam doar eu.

          Peste timp mi-am dat seama ca aici am facut o scoala care a introdus fotografia de strada in preocuparile mele, mai tarziu. Implicarea unei viziuni fotografice care sa aduca noi sensuri, lucrul eficient in lumina putina, sincronizarea cu subiectul - raman teme profunde de reflectie.

      

      M-am gandit apoi sa incerc, cu noul obiectiv, primul meu film color post-epoca digitala. La tara, acolo unde pozam constant, cu orice ocazie, natura. Asa a aparut imaginea cu clopotei, care in acea toamna a luat o mentiune la concursul national Orange.

            Nu mi-a fost niciodata teama de film. Nu am avut vreodata teama ca voi gresi. Eram atent la ce fac si mereu iesea ceva interesant. Modul in care imi propuneam sa experimentez mi-a adus mereu ocazia sa ma eliberez te temeri si sa vad pur si simplu ce pot obtine, prin cine stie ce artificii. 
          Si am tot lucrat, digital si film. Si era o dilema in acel moment in care tehnica digitala propunea un nou mod de lucru, o noua estetica a instantaneului. Am scris atunci si un articol pe aceasta tema.

           Lucrand si experimentand, a aparut o prima intrebare de gratie :  "Bine,  dar ce pot face cu toate pozele pe care le realizez"? Si atunci am adresat si eu intrebarea cui mi-a iesit primul in cale, redactorului site-ului Fotomagazin. Pastrez si acum acel mail din care citez:

"O intrebare : daca am fotografii misto, cum pot iesi cu ele in lume? Care este procedura prin care un fotograf poate beneficia de rezultatele muncii sale in folosul public (publicatii, ziare, media, expo)?"

           Cu rabdare si calm, redactorul Calin-Stefan Ragalie mi-a raspuns, deschizandu-mi o noua lume:

"O solutie ar fi BOG (www.badorgood.com) unde lumea expune poze pentru a fi criticate/judecate...O alta posibilitate ar fi un articol pe Fotomagazin despre fotografia in/de arhitectura!"

         Asa a inceput atunci aventura Badorgood. Cea care m-a inscris pe orbita fotografiei. Am fost lup tanar, am invatat sa gestionez conflicte, am devenit dinozaur si apoi i-am lasat pe cei noi si tineri sa vina din urma, asa cum si noi veniseram in 2004. Am fost o generatie frumoasa, s-au legat multe prietenii care rezista si astazi, site-ul tinea loc atunci si de cafea si de pranz si de cina. Au fost si conflicte inutile dar din care am invatat mult, grupari si regrupari, am fost entuziasti, vii si pasionati. A rezistat atunci cine a fost ales de fotografie. Am expus imagini, m-am lasat supus tirului de critici si aprecieri, am invatat ce conteaza. A fost o perioada de aur, creativa, efervescenta. 

         In aceeasi perioada am fost invitat sa fac prima mea prezentare fotografica. Am fost emotionat, am ales un material vizual pe care astazi privindu-l, zambesc. Invataturile de care eram capabil erau primare. 

           A fost perioada de experimente intuitive,  am aprofundat lucrul cu aparatul digital pana am simtit ca am nevoie sa trec mai departe si am trecut pe film. Am atins cateva esente a ceea ce urma sa ma ajute sa descopar fotografia de strada, mai tarziu. Am inceput sa public imagini in mediul on-line si aceasta sa devina o provocare zilnica, m-am inscris in mediul fotografic.

         Am inceput sa capat un sens, sa constientizez ce vreau sa fac, sa-mi ofer provocari. Sa castig lupte. Sa ma ascult cu atentie. Am pus bazele a ceea ce urma sa devina precuparea pentru teoria fotografica, mizand pe lucrul intens, in paralel - ca sursa a cunoasterii. A fost perioada in care am sadit seminte ce aveau sa incolteasca pe parcurs, in anii urmatori, in forme pe care nu mi le imaginam dar pe care mi le doream, urmandu-mi pasiunea. 

Ganduri despre starea fotografiei romanesti sau “O cromatica a sinceritatii” - actul 2

Actul 2. 

A privi fotografia.

Ar trebui sa fie magic. Sa se faca deschis, cu interes, cu flexibilitate, ascultand intai de toate ce se doreste a fi comunicat prin imagine. Traim sub dictatura imaginii care ne inconjoara si ne sufoca. Adesea extrem de facila. Ce bine ar fi sa stim sa spunem nu, sa triem, sa amendam falsul, sa alegem, sa putem formula opinii, sa determinam o schimbare spre o evolutie a consistentei si nu a invelisului colorat. Sa cerem mai bine, mai profund. Sa vrem sa aflam, sa intelegem, sa ne miram si sa ne minunam, deschisi in fata noului.

Privitorii de fotografie din Romania sunt tristi. Un fel ciudat de tristete pentru ca este entuziasta in sinea ei, dornica de nou, dar de un nou identic cu vechiul cunoscut, dependenta de clisee din care ii este imposibil sa scape. Ceea ce cunosti devine reper, ceea ce cunosti nu-ti poate face rau. Paradoxal, consumatorul de imagine, privitorul pare a fi dornic sa-si confirme ceea ce stie deja. Nu sa afle lucruri noi despre lume, despre sine. Apoi, sa-si confirme faptul ca are dreptate. Noutatea sau necesitatea de a intelege il sperie, il destabilizeaza. Pentru ca solicita un efort. Necesita o minima cunoastere.

Peisaje, portrete cu copac in brate, copii, porumbei, pisoi, frunze si ramuri in forma de Eminescu, papadii, cersetori, bucurii sau drame imediate. Traind in orase, am uitat cum arata un deal, cum arata un pom cu frunze galbene, ne minunam de un rasarit sau de un apus sau de un nor dramatic ca in fata unui exponat la muzeu. Culori sa fie, cat mai multe culori, vesele, saturate, electrice! Alb-negru nu gustam decat rar si la vernisaje, de ochii lumii, e o fotografie dificil de patruns, nici macar nu stim ce a vrut artistul sa spuna. Sau ne facem ca intelegem ca sa para ca suntem cunoscatori. Se poate si asa. De aceea fotografii sufera si fotografia la fel, pentru ca publicul nu-si doreste mai mult, pentru ca ramane ancorat in necunoasteri cu care se obisnuieste pana la  urma, pentru ca mimeaza o privire care intelege doar pentru  a fi sigur ca nu se iese cumva din turma. Din nou e vorba despre sinceritate. A privirii, a relatiei cu fotograful. Putem spune ca fotografii si publicul se merita unul pe altul. Asta, daca nu cumva aceasta afinitate adoarme simturile, in cele din urma.

Consumatorii de imagine ar putea, inainte de toate, sa-si faca timp sa priveasca. Sa nu-si mai construiasca idoli din pixeli. Sa iasa de sub dictatura scroll-ului si like-ului. Sa elibereze fotografia de apasarea refuzului de a evolua. Sa poata privi critic, sa fie un motor al avansarii fotografiei. Evolutia acesteia nu  depinde doar de fotografi. Fotografia, fara privitori constienti de rolul lor, nu exista. Intr-o lume ideala a privirii eliberate, nu exista nici macar fotograf, exista doar imaginea, ea este interlocutorul legitim al privitorului.  Este un rol care trebuie luat cat mai serios in considerare, cu sinceritate.      

A evalua fotografia. 

Ma aflu des in situatia de a evalua fotografiile altor fotografi. Ar trebui sa fie magic. Cateodata este. Imi dau seama ca mediul competitional este foarte firav in Romania. Plin de avant acum cativa ani, sistemul unor concursuri nationale de fotografie constante reusise sa coaguleze o miscare fotografica imprejurul lor. Dizolvata aproape complet astazi. Este foarte important, ca fotograf, sa te pui intr-o situatie de competitie cu alti fotografi, ai de invatat la fel de multe ca atunci cand faci fotografie. Inainte de toate, este necesara o autoevaluare drastica. Simpla selectie de imagini este o activitate extrem de benefica si careia ar trebui sa i se acorde timp din plin. Simpla descarcare a cardului nu poate aduce cu sine constientizarea valorilor intrinseci ale produslui vizual. Traim intr-o lume in care “acum”-ul este esential. Ce nu se intampla “acum”, nu mai arost sa aiba loc niciodata. Cu fotografia, lucrurile stau putin altfel. Precum vinul, are nevoie sa stea, sa se descopere, sa se afle, sa se invecheasca pentru a-si confirma buchetul, pentu a-si decanta valorile reale. De aceea dictatura digitalului poate lua mintile pentru ca face totul posibil "acum". Dar calitatea fotografiei nu depinde de acum ci de o cu totul alta incarcatura care se obtine cu rabdare, privind cu atentie, constient de valorile vehiculate si care se contureaza pe zi ce trece. Evaluez si pot afirma ca nu mai avem rabdare. Sa lucram cu rabdare, sa privim cu rabdare, sa alegem cu ochi, inima si minte, sa comunicam coerent un mesaj care merita transmis mai departe.

Cultura valorii provoaca evaluarea justa. In acelasi timp, critica de fotografie e cvasi inexistenta. Cand spun critica nu ma refer la tipete si urlete, jigniri si dat cu capul de pereti, cum este inteleasa critica in Romania. Ma refer la o capacitate de evaluare si de discernere a acelor elemente purtatoare de valori. Critica de fotografie e in sine o activitate la fel de importanta precum fotografiatul insusi, poate chiar mai importanta. Pentru ca ilumineaza fotograful asupra propriului gest, din cu totul alte unghiuri de vedere. Fotograful este, in cele din urma, captiv propriului "punct de statie", propriei viziuni. De aceea, fotografia in Romania este trista, in lipsa unui sistem critic care sa incline balante, capabil sa ofere repere, sa explice si sa imbogateasca. Nu, a da “like” nu inseamna a evalua. O imagine cu 1000 de like-uri nu inseamna ca e mai buna decat una cu 30. Inseamna ca e cu siguranta comerciala, mai populara, mai usor de digerat. Nu neaparat mai buna, cu o valoare mai mare.  La fel, o imagine descarcata de pe card si “urcata” pe peretii unei expozitii ad-hoc nu inseamna ca e automat valoroasa.

Calitatea se obtine, desigur, printr-un gest fotografic asumat, dar si in timp, dand la o parte ce nu e necesar. Ceea ce astazi pare senzational, maine se poate dovedi a fi doar un balon de sapun. Fotografia sincera nu-l da pe “maine” pentru “azi”, desi depinde de un “acum” imediat si intens. 

Prima parte a eseului - despre "a fi fotograf", se poate accesa aici.

Ganduri despre starea fotografiei romanesti sau “O cromatica a sinceritatii” - actul 1

             "Mai mult decat o criza! Sunt frapat de deruta si descumpanirea artei. Pare sa-si fi pierdut firul conducator. [...] artistul este condus de critic si de negustorul de arta". Sunt cuvintele lui René Huyghe, filosof francez, estetician si curator al muzeului Louvre, rostite la inceputul anilor '60. 

              Suna actual? Unde se afla astazi arta si fotografia in general? Ce se intampla in fotografia romaneasca si incotro se indreapta ea? Propun o scurtatura rapida de la cuvintele lui Huyge,  menita sa intre in miezul situatiei actuale a fotografiei prin amprenta sa autohtona.

            O analiza cat mai cuprinzatoare trebuie sa tina cont de un punct de vedere cu o anumita baza. In cazul meu, punctele de vedere sunt multiple: fac fotografie, privesc si consum fotografie, evaluez fotografie, predau fotografie. Nu intotdeauna punctele mele de vedere converg in armonizarea relatiei celor patru instante citate. Nu cred, de exemplu, ca fotografia se poate invata ascultandu-i pe altii. Si, cu toate astea, predau si incerc sa deschid minti si inimi spre fotografie. Detaliile care "nu rimeaza" sunt fermentii ideilor care urmeaza a fi expuse, care creaza o tensiune, care ridica intrebari, care ma determina sa interoghez in permanenta sinceritatea gestului si crezului fotografic. Daca ajungem sa facem uneori altceva decat credem, acest fapt aduce cu sine o deviere de la o cale asumata. Cale care trebuie in prealabil cunoscuta. Cunoasterea de sine reprezinta o tema de gandire mult prea putin abordata intr-o lume fotografica preocupata doar de tehnica, megapixeli si exif. Devierile inerente, chiar si cu titlu experimental, in numele cautarii si aflarii, nu sunt intru totul negative - pentru ca nu se poate constientiza si critica un fenomen doar din exterior, comod. Din interiorul mecanismului, cu luciditate, prin experienta directa, lucrurile capata o lumina de adevar, devin pe calea intelegerii. Intrebari si dileme permanente e bine sa insoteasca fotograful pe lungul drum al conturarii unei constiinte fotografice.

              Actul 1.  A fi fotograf.

        Ar trebui sa fie magic. Ar trebui sa deschida ochi, constiinte, sa inunde imaginatia, sa sperie, sa socheze, sa schimbe ceva, sa transforme, sa ilumineze asupra acelor lucruri care ar ramane invizibile sub greutatea ignorantei dimprejur, atat de apasatoare prin mutenie. Sa fie facuta din pasiune, cu ardoare, avand ca singura tinta ajungerea mai aproape de lume si, concomitent, mai aproape de sine. Cu toate astea, fotografia romaneasca pare foarte trista.

Intai de toate este orgoliul si o insuficienta intelegere. Un fotograf orgolios care afirma cu tarie enormitati vizuale este foarte trist. Un fotograf cu aer pseudo-intelectual este la fel de trist. Un fotograf care nu are masura propriei valori este foarte trist. Un fotograf care isi ascunde slabiciunile in spatele agresivitatii punctului de vedere este si mai trist.

 Detinerea unui aparat nu este suficienta, obligatoriu sa fie imens sau scump si astfel sa vorbeasca despre o potenta nedovedita. Si daca nu era de ajuns, Cartier Bresson este confundat adesea cu un cartier din nordul Bucurestiului. A fi fotograf in Romania zilei de astazi este dificil. Inainte de toate, nu exista repere. In a doilea rand, intr-o lume in care firmele producatoare de aparatura digitala vor sa te convinga ca fiecare este  cea mai frumoasa, nu exista o reflectie asupra nevoilor tehnice reale, adecvate fiecaruia. Filmul fotografic inca este o alternativa viabila, care disciplineaza gestul fotografic. Dar ideea de disciplina induce temeri iremediabile astazi.

In cele din urma nu despre repere exterioare este vorba. Cunoasterea si stiinta fotografiei nu vin niciodata din exterior, desi aparent acolo se afla subiectul. Respectul pentru fotografie nu vine din exterior. Inspiratia nu vine din afara. In exterior se pot afla pareri si afinitati, experiente comune sau de luat aminte, eventual provocari. A caror cautare nu trebuie sa se rezume la un simplu pretext de socializare. Fotografia adevarata a fiecaruia se isca din interior, avand ca motor nevoia de a afla, de a arata, de a fi martor, de a pastra pentru totdeauna un moment efemer.

La ce ne trebuie atata filosofie cand avem niste setari la indemana? La ce bun sa patrundem haosul cu intentia de a afla o mica insula de sens atunci cand cel mai usor e sa negam necesitatea aflarii unui sens? Ceea ce nu poate fi  inteles nu trebuie catalogat ca fiind inutil. Trebuie asumata propria limita si atat. Si depasita sau acceptata, cu sinceritate. Pentru ca fotografia fara cunoastere si intelegere nu poate fi. Pentru ca fotografia fara sinceritate nu poate fi fertila. Doar o buna cunoastere de sine poate ajuta cunoasterea lumii. Asta ar insemna ca fotografii sa-si asume ceea ce sunt si sa nu se ascunda in spatele aparatului. Sa nu se refugieze intr-o zona comoda cu retete deja testate sau de abordare mimetica a genurilor fotografice apetisante. S-ar deschide calea unei evolutii normale si frumoase. Aparatul de fotografiat nu este un scut. Nu este mai protector decat o pana. E doar un instrument de scriere cu lumina. Ceea ce nu garanteaza o buna comunicare a ceea ce se afla, fotografiind. Nu trebuie sa se cramponeze de genuri fotografice pentru care nu au o chemare nativa, nu trebuie sa pretinda ca sunt si fac ceea ce le este complet strain.

 Conteaza cui te adresezi, dar nu trebuie uitat ca, inante de toate, te adresezi tie. Iar de la tine poti pretinde cat mai mult si poti face astfel incat sa-ti si oferi pe masura. A fi creativ nu inseamna, evident, sa copiezi bine ceea ce vezi la altii. Niciodata un fotograf care copiaza alt fotograf nu va fi mai bun decat modelul ales. Decat sine insusi poate fi insa oricand mai bun, si mai bun. Exista aici tentatia retetelor. Facem asa cum altora “le merge”. O posibila capcana pentru ca o cale usoara, facila nu poate duce departe. Stilul, abordarea, viziunea ar trebui puse in slujba propriei fotografii, nu in a mima cu har ce fac altii sau a executa neintarziat ce cer altii. Aici, supunerea in fata publicului nu aduce doar doua taisuri, ci pe toate la un loc. Popularitatea este foarte atragatoare. Poate fi insa si o dulce licoare a "pierzaniei" eu-lui fotografic. Bunaoara, migrarea extensiva spre fotografia de piesaj survine ca abordare facila a unei cai fotografice usoare. In cele din urma nu-si doreste nimeni o manelizare fotografica, nu-si doreste nimeni mercenari ai fotografiei. Fotograful trebuie sa aiba taria sa educe publicul inspre crezurile sale reale. Un bun avocat al afirmarii a ceea ce conteaza cu adevarat ca si continut, ca mesaj, ca abordare, ca semnificatie, ca urmari. De aceea fotografia romaneasca este inca trista.  

Mediul de comunicare este foarte important pentru ca el modeleaza forma mesajului si, implicit, natura gestului. Dictatura mediului Internet altereaza modul de a percepe fotografia, migrand spre un consum fara discernamant, spre facil, spre efemeritatea click-ului, spre necesitatea unei cromatici tipatoare in defavoarea unui continut consistent, dar pe care mai nimeni nu are cum, nu are de ce, nu poate sau nu considera sa se opreasca si sa priveasca.  Popularitate sau esenta?  Nu, nu trebuie sa-ti doresti sa devii “viral”. Fotografie facuta cu sinceritate sau ca "mercenar" tematic sau cromatic? Nu ar trebui sa fie dileme. Fotograful care se va ridica in fata publicului sa-i spuna – “Nu faceti bine cerand acelasi si acelasi lucru si nu ne face bine adormirea in comoditate, haideti sa ne ajutam sa ne reinventam!” va misca mai departe ceva, isi va face o datorie de onoare in fata fotografiei. Autoevaluarea sincera este cruciala.

Fotografii ar putea sa inceapa sa si faca ceea ce pretind a crede ca fac. Sa fie sinceri cu ei insisi si cu publicul lor. Si atunci fotografia ar incepe sa se insenineze, sa se luminzeze, sa devina adevarata, sa fie la randul ei sincera. Firava la inceput, dar atat de curata!