Despre conflict si vindecare in relatia de cuplu

Stau de vorba cu oameni foarte diferiti, din diverse medii, de diverse varste. Observ mai multe paradoxuri. Unii foarte misto, pe care ii cunosc bine, sunt singuri (solitari) - unii pentru ca asa au ales, altii fara o placere anume, dar si fara vreo solutie. Cei mai multi oameni observati sunt intr-un cuplu. Doar ca vad cupluri ciudate. Ii simt. Unii sunt acolo ca sa fie si atat, fara o comunicare reala, mai degraba de dragul imaginii publice. A avea in dotare un "prieten" e reconfortant in fata celorlalti, inseamna ca esti un individ viabil. Si mai e teama de singuratate, normala. Pe fondul unei relatii cu sine defectuoase, cele mai multe relatii sunt, deloc paradoxal, toxice. Limite si viziuni personale aduse impreuna sunt cu atat mai greu de gestionat. 
        Cum e mai bine, in acest caz? Solitar nu e bine, nu suntem facuti sa fin singuri. Impreuna - e o loterie. Se declanseaza atatea mecanisme aparent ciudate, incat devine o cale sigura pentru noi probleme. Experienta fiecaruia arata asta. Si totusi exista oameni care pur si simplu au sansa sa fie cu cine trebuie, unde trebuie. Cinste lor! Poate ca o "scoala de relatii" ar fi bine de inventat, asa cum la scoala de soferi invatam sa conducem safe pana la destinatie.

Care sunt conditiile unei apropieri pozitive? Cum ne apropiem? Ce ne atrage la celalalt, de ce ne atrage, ce pattern-uri din copilarie si din relatia cu parintii si dintre parinti recunoastem si reproducem instinctiv? Suntem pregatiti pentru deschidere si intampinarea celuilalt? E necesara vreo schimbare? Ce putem schimba in bine si cum? Cum devenim constienti si cum transformam provocarile in ocazii exceptionale de invatare? Intrebari care indeamna la reflectie, fiecare isi poate afla un raspuns propriu. De cele mai multe ori raman doar dileme existentiale.

        Un lucru este dovedit prin experienta: relatia de cuplu este poate cel mai intens mediu de activare a unor mecanisme de transformare interioara. Solitari, experientele se decanteaza prin introspectie si dialog interior intr-un timp firesc. Alaturi de cineva, provocarile se declanseaza din secunda doi, chiar daca le resimtim efectul abia dupa ce fluturii se mai odihnesc. Viata inseamna evolutie, evolutia presupune transformare. Cu cat le ajutam sa aiba loc, le facilitam procesele, prin constientizare, transformarile ne ajuta sa crestem frumos si sa ne maturizam armonios. Cu mai putine urme si sechele. Impotrivirea aduce cu sine o lupta, lupta aduce un consum inutil si rani. Ignorarea doar adanceste ranile deja prezente, am scris nu demult un articol pe aceasta tema.

Cu putina vointa, curaj, rabdare, inteligenta si sansa aflam ca o apropiere nu inseamna doar fluturii indragostirii erotice, aducatori de trairi intense. Sigur, starea e seducatoare, e normal sa o preferam. Si totusi, legat de ceea ce ne dorim, exista un alt paradox: ne imaginam,  gandim cu o mie de detalii precise forma si fondul partenerului posibil.  Unii cauta copilareste asemanari cu personaje sau actori  dintr-un film, sau conform unei imagini prestabilite, sau pentru ca cineva zambeste frumos si are dinti stralucitori. Sau are alte dotari care fastacesc audienta. Sau pentru ca seamana subtil cu unul dintre parintii nostri. 

Cu siguranta, toate astea pot ajuta, pot aduce o interfata prietenoasa, doar ca esenta e in alta parte. In ceea ce numim afinitati si “potrivire”, subconstientul stie mereu ceea ce ne trebuie in fapt pentru a declansa mecanismele necesare evolutiei emotionale si spirituale, care vin de fapt prin cele mai mari provocari. Subconstientul stie mai bine decat noi ce nevoi reale avem. Oamenii de care avem nevoie e posibil sa fie demult in preajma, dar sa nu ii vedem, sa nu le intelegem misiunea si rostul, fiind prea ocupati cu caii verzi pe pereti. Alegem adesea calea cea mai usoara, e un reflex cat se poate de natural. Dar nu mereu util sau adecvat. Priviti mai bine imprejur, omul potrivit poate ca e deja acolo. Sigur, ideal e sa si fim pregatiti sa vedem toate acestea. Mintea de pe urma salveaza intelesuri, nu si situatii deja trecute, petrecute.

A avea o relatie nu presupune doar o convietuire in care fiecare crede ca isi poate tine zona intunecata ferita, inaccesibila celuilalt. Restul fiind rutina dulceaga. Nu, toxicitatea emotionala si ranile netratate si nevindecate se simt extrem de puternic si au afecte negative, oricat de bine ar fi tinute ele ca un secret. Am mai afirmat asta, intr-un articol precedent. Efecte pentru cine are senzori sa le simta, desigur.  

Intr-o relatie, fiecare avem o misiune, fata de noi insine si fata de celalalt. O intersectare superficiala, de complezenta si atat, are mai degraba efecte negative. Cu totii ne dorim intensitate, implinire si longevitate a relatiei. In etapa de indragostire romantica, suntem cei mai siguri din lume de visul devenit realitate. E senzatia acelui seducator "pentru totdeauna", rostit atat de usor, cu inconstienta chiar, in cautarea certitudinilor. Pentru ca apoi totul sa isi piarda din contur si sa devina ciudat de nefamiliar. Chiar obositor. Tocmai de aici, magia adevarata a maturizarii emotionale e pe cale sa inceapa, sau sa se naruie. Prin vindecare si ajutor reciproc, sau printr-o lupta dintre cei doi parteneri, deveniti acum adversari, cel putin unul, celuilalt.

Citesc o carte extrem de buna (pentru ca imi spune in mare masura si organizat fix ceea am aflat singur pana acum, empiric), "Revolutia Iubirii" - de Gaspar György, si care sintetizeaza o idee majora: a fi impreuna cu cineva conduce necesar fie la o lupta de putere, fie la o vindecare necesara. Depinde de atitudinea adoptata si de maturitatea emotionala. Legat de asta, acum mi se pare ireala amintirea foarte vie a unei replici pe care acum aproape 18 ani i-am spus-o partenerei mele de atunci. Dupa o cearta obositoare, s-a lasat linistea, si am rostit obosit: “…dar nu trebuia sa fie vorba despre o lupta…”. In general, oricat de pasnic as fi fost, aceasta tema a luptei m-a urmarit ani de zile, pana i-am inteles sursa si esenta. Care poarta un singur nume, despre care am mai scris : Ego. Asociat temerii de transformare,  de comunicare, de asimilare - la care suntem supusi intr-o relatie imatura. 

Ego-ul se lupta mereu, el are grija sa consume toata energia in directii gresite. Extrem de apetisante ca traire, ca intensitate, dar gresite. Am observat asta indeaproape, ani de zile, in trecut, si am tras invataturi necesare. Am spus deja intr-o scriere recenta: neincrederea in sine, teama, gelozia, nevoia excesiva de control, impulsivitatea, atasamentul fuzional, lipsa de control emotional, viziunea negativa, anxietatile netratate – toate duc la o scadere dramatica calitatii vietii, la o raportare negativa la lume si la cei dimprejur, la un comportament negativ. La frica, furie si suferinta. Ego-ul se hraneste cu ele si le aprovizioneaza cu noi energii negative, creind o bucla vicioasa, pentru ca scurtcircuiteaza in fapt raportarea la realitate - prin scenarii, si la propriul set de valori cu care fiecare este inzestrat.  

O relationare “asa cum ne dorim”, cu efecte vindecatoare,  depinde de o infinitate de factori care tin de fiecare in parte - de istoria copilariei fiecaruia, de bagajul emotional, de gradul de dezvoltare a inteligentei emotionale, de temperament, de personalitate, de gradul de profunzime, de viziune asupra vietii, de scop si intentii, frici sau zone inca ne-explorate, acel "no man's land" emotional. Este cert faptul ca fiecare apropiere ofera ocazia aflarii unor lucruri noi despre sine (autocunoastere) si despre mersul lumii, in general, daca avem curajul de a-i da intalnirii celuilalt aceasta sansa . Printr-o mecanica extrem de personala si unica. Cu cat “miscarile telurice” interioare sunt mai intense, cu atat semnul oportunitatii de a vindeca ceva din adanc este acolo, devine prezent. De aceea a fi impreuna cu cineva, alaturi de cineva, in preajma cuiva, e de fapt magic, daca stim sa vedem asta si sa declansam mecanismele constructive. 

        Actiunea aceasta necesita energie, consum, efort, rabdare, incredere, speranta, sustinere. Intr-un cuvant, Iubire, atunci cand ea este inteleasa prin rolul ei vindecator. Prin acceptare, ascultare, curiozitate, sprijin. Este etapa de maturizare, atunci cand este sustinuta de ambii parteneri, aflati unul in rol de partener de drum pentru celalalt. Adica e nevoie de doi, in aceeasi directie. Asadar, e nevoie de constientizare, empatie, prezenta si suport.

Cu siguranta, toate aceste cautari si consumari pot fi evitate cu brio si se pot pastra aparentele comoditatii pana apare oboseala, pana se pierde ratiunea cuplului si sunt cautate alte victime, prin nevoia de control si validare. Lipsa de maturitate, normala intr-o etapa - caci nimeni nu s-a nascut intelept, ar trebui sa trezeasca nevoia de maturizare, nu de complacere sau de abandon. Aflarea unei probleme ar trebui sa declanseze nevoia rezolvarii ei. Prin forte proprii. Fiecare poate trai cum vrea, desigur. Imi e teama insa ca timpul pierdut astfel isi arata intr-o zi coltii. Si de aceea e bine sa il pretuim, sa ni-l pastram ca aliat. Macar pentru a trage concluzii, din cand in cand, si a identifica pattern-uri.

Tema asocierii intr-un cuplu avand ca tinta superioara o insotire reciproca pe drumul unei evolutii emotionale si spirituale este doar o viziune a ceea ce poate insemna o relatie functionala, cu sens, intre doi oameni care aleg sa fie impreuna, sa depuna impreuna un efort, intr-o lume in care toate valorile devin volatile si se pierde ratiunea de a fi bine, buni cu noi si buni cu ceilalti, in cautarea unor repere. Dincolo de asteptari, vise si trairi intense. Cu siguranta, fiecare dintre noi are o amprenta personala si poate largi unghiul de cuprindere a celor expuse mai sus. O relatie “potrivita”, orice durata ar avea, aduce provocari, dar si alinare. Aduce crestere si profunzime, intelepciune si bucurie de a fi, iar orice transformare esentiala cere sacrificii si momente de “neliniste”, cu rol declansator. Daca devenim constienti de natura procesului, putem afla mai usor daca ne aflam pe calea cea buna, in raport cu partenerul. 

        Un lucru poate ramane cert: o relatie nu este despre o lupta cu celalalt, ci despre lupta cu sine, cu propriile piedici si temeri, necunoasteri si neincrederi, in procesul de evolutie.  

Uitasem ceva. Esential. Bun, si totusi, cum ne apropiem? :)