Interviu in revista Igloo nr.182 : Fotografia de arhitectura

         

       Pentru numarul #182, revista Igloo a invitat  11 fotografi de arhitectura din Romania sa raspunda la cateva intrebari, menite sa clarifice abordarea specifica fiecaruia in raport cu domeniul de lucru. Redau aici integral raspunsurile mele la intrebarile redactiei, in editia tiparita fiind publicata doar o parte a acestora.

Igloo:        Ce înseamnă fotografia de arhitectură pentru DVS ?

V.E.        Nu am stiut initial care este adevarul fotografiei de arhitectura. Am privit inca de mic imagini, intalnirea cu arhitectura s-a petrecut prin mijlocul fotografiei de specialitate. Intalnind cladirile, apoi, peste ani, vizitandu-le la pas, cu o privire curioasa, mi-am dat seama ca realitatea aduce mult mai multe informatii decat simpla imagine tiparita. Si atunci am realizat ca se pierde ceva pe drum, intre imagine si realitate.

Apoi mi-am spus ca meritul pentru un rezultat vizual cu impact este doar al arhitectuui care a gandit obiectul. Un fotograf va putea cel mult sa descopere unghiuri, compozitii pe care obiectul le face posibile, dar care exista deja, prin prisma unui “prealabil” conceput deja.

Acum, dupa ceva timp, studiu si practica, mi-am dat seama care este adevarul relatiei arhitect-obiect-fotograf. Louis Kahn spune foarte sensibil ca arhitectura “se opreste” acolo unde se opreste si gandirea arhitecturala. Altceva o continua, imposibil de proiectat, si anume viata celor care folosesc cladirea – pe care aceasta o face posibila, emotiile lor. Fotograful este aici privilegiat. El poate beneficia atat de specularea a ceea ce arhitectul a gandit, cat si de implicarea emotionala, prin continuitate, ca observator, ca utilizator, ca trecator atent si sensibil prin peisaj. Fotograful vine din zona de emotie a trairii obiectului, intalnind la mijloc descifrarea ratiunii autorului arhitect. Poate imbina asadar echilibrat doua dimensiuni complementare.

In studiul meu doctoral am analizat relatia dintre gandirea in arhitectura si analiza in planul imaginii de arhitectura. Atat arhitectura, cat si fotografia, impartasesc un acelasi secret esential: imabina in mod armonios doua dimensiuni – cea rationala si cea poetica. Utilitatea si frumusetea. Realismul si pictorialismul. Una sau cealalta nu sunt suficiente, cum subliniaza si Robert Franck. Doar impreuna, complementar si echilibrat, definesc realitatea. Sau ceea ce pare a fi real.

De aceea, fotograful este privilegiat. Desigur, acela care are har. Fotografia de arhitectura ar trebui sa miste ceva in privitor, dincolo de a arata in mod poetic o plastica spatiala existenta. Trebuie sa stie sa se asculte, sa inteleaga rolul si magia luminii si umbrei, a texturilor, a spatialitatii, a punctului de statie decisiv. Sa se emotioneze acolo unde altcineva doar ar trece fara sa observe nimic si sa stie sa transpuna emotia in imagine. In cele din urma, o fotografie ar trebui sa starneasca o curiozitate, sa indemne privitorul sa isi doreasca sa aiba o experienta personala : “wow, ce cladire! Vreau sa fiu acolo, sa o vad, sa o simt!” 

Cred cu tarie in prezentarea vietii pe care cladirea/obiectul o face posibila, prin existenta lor. “Asteptati sa treaca oamenii!” este expresia cu care m-am format ca arhitect. Acum, ca fotograf de arhitectura, o refuz complet. Arhitectura exista prin prisma perceptiei, a prezentei oamenilor. Altfel ar fi un cadru lipsit de sens. Oamenii aduc poezia trairii, emotia ca ingredient deciziv! Oamenii fac ca spatiul sa devina loc, prin oameni exista memorie si vibratie.

In cele din urma, considerand spatiul, plastica sa, arhitectura ca facilitator al unor activitati si evenimente, lumina, trairea, vorbim despre o “arhitectura a emotiei”. Atunci, spatialitatea se dizolva si ramane doar memoria. Fotografia capata valoare prin prisma permanentei memoriei.

Igloo:  Pe ce se bazează o lucrare / un fotoreportaj de arhitectură? numiți avantaje, piedici și probleme cu care vă confruntați.

V.E.   Totul incepe cu observarea. O cladire, un spatiu, un loc – sunt parteneri de discutie. Persoane. Interlocutori. Prieteni. De un om te apropii cu grija, sa nu il sperii, sa nu il deranjezi. Unui prieten ii cunosti si ii respecti tabieturile. Ii cauti aspectele fotogenice, il flatezi. II esti sincer, chiar daca poate durea. Prima impresie este decisiva, urmeaza apoi studiul. Intelegerea luminii, a atmosferei. “portretul” de arhitectura va fi o serie structurata care va contine aspecte vizuale care tin de ratiunea si de poetica spatiului. Vii si revii pana nu mai stii ce sa faci.

      Avantajul e ca esti detasat, pana ajungi sa cunosti, vezi detalii care pot scapa altcuiva. Avantajul e ca poti intalni cladirea atunci cand arata cel mai bine.  Faptul ca nu poti ajunge sa asimilezi cat mai multe emotii, intr-un timp relativ scurt, poate fi o piedica. O cladire se transforma secunda cu secunda, desi pare ca nimic nu se schimba. Si chiar daca pare asa, e ine sa revii din timp in timp, sa vezi mai bine ce s-a schimbat in tine, ca om, ca observator.

Obstacolele sunt minore – obiecte, masini, cabluri, refuzuri sau lipsa inspiratiei. Nimic care sa tina insa istoria sau mersul soarelui in loc.

Igloo:    Cât de mult din ceea ce imaginați că veți suprinde cu obiectivul și aparatul de fotografiat se transferă în realitate?

V.E.     Cand imaginea aduce mai mult decat impresia, fotografia este una reusita. Cand realitatea depaseste imaginatia, e un miracol. Cand cineva spune “wow, nu m-am gandit sa privesc asa”, e o reusita. Cand auzi “unde e cladirea asta? Vreau si eu sa o vad” stii ca ti-ai indeplinit misiunea. Cand arhitectul iti spune “ai privit asa cum nu mi-am imaginat ca se poate” esti zambitor si multumit. In cele din urma, arhitectura se comunica prin imagine, obiectele sunt dependente de locul lor de implantare, nu pot pleca de acolo. Imaginea insa poate ajunge oriunde cu usurinta, mai ales astazi.

Igloo:     Cum vă raportați la lumina naturală / cea artificială ?

V.E.      Ador lumina naturala. Este magica. Comparand cu lumina artificiala, aceasta din urma intotdeauna pierde lupta in plan vizual, in fotografie. Pentru ca nu are forta si nici vibratie. Desigur, ambele tipuri de iluminare sunt esentiale. Lumina naturala, pe timp de zi, evidentiaza volumele, texturile. Lumina artificiala, pe timp de noapte, scoate la iveala alte personalitati ale cladirii, poate flata chiar, ascunzand anumite detalii in intuneric si mizand pe ceea ce este esential. Lumina naturala este insa cea mai sincera.

Igloo:   Ce înseamnă albul într-o fotografie?  Ce înseamnă albul într-un spațiu arhitectural?

V.E.     Aceasta este o intrebare tehnica si complet neasteptata, pentru ca face apel la un secret al fotografului. In stabilirea expunerii, protejarea zonelor de alb este esentiala. Detaliile din zonele cu intensitate crescuta a tonurilor deschise pot fi iremediabil pierdute  daca albul este “ars”, supraexpus. Asa ca se recomanda expunerea ponderata, care sa aibe grija de “alburi” Din zonele inchise, chiar cu pretul granulatiei sau zgomotului crescut, se pot revela detalii. Contrastul poate fi mediu echilibrat. Albul conteaza si in editare, tocmai in stabilirea constrastului prezentarii. Se stie ca privirea este atrasa in primul rand de tonurile deschise ale unei imagini, abia apoi ochiul cerceteaza si alte zone. O reglare judicioasa a intensitatii zonelor deschise este decisiva atat pentru pastrarea detaliilor, cat si in acuratetea redarii imaginii, indiferent de mediul ei de prezentare (pe un ecran sau tiparita). Albul este plutire, usuratate, zbor, inaltare.

Igloo:  Cine vă inspiră? cum?

V.E.    Cine sau ce. Ma inspira lumina, de acolo pleaca totul. Atmosfera. Apoi ascult muzica pe care cladirea, obiectul, locul, le fac posibile. Apoi privesc oamenii. Ma incarc cu stare si abia dupa ce ma incarc cu emotie, cercetez sa vad daca am nevoie sa o comunic, sa o transform in imagine. Caut pana aflu, ma plimb si cercetez pana simt. Abia apoi apare declansarea, ca si mijloc de confirmare a unor stari. Prin fotografiere are loc o fixare palpabila a unor trairi invizibile, mijlocite, facilitate de obiectul de arhitectura, prin intermediul experientei pe care o face posibila.